Life

Ce mai fac fetele din Sweet Kiss! Dramele lor sunt cumplite “Șansele mele de supraviețuire au fost de 1%”

Cele două fete din trupa Sweet Kiss vorbesc despre dramele care le-au marcat ultimii ani, cei în care au stat departe de agitata lume a showbiz-ului românesc
09.04.2023 | 15:00
Ce mai fac fetele din Sweet Kiss Dramele lor sunt cumplite Sansele mele de supravietuire au fost de 1
Dramele felelor de la Sweet Kiss. Sursă foto: Montaj FANATIK
ADVERTISEMENT

Nicoleta Aneni și Irina Pavlenco, fetele din trupa ‘Sweet Kiss’ ne povestesc despre dramele care le-au marcat viața. Nicoleta Aneni a fost la un pas să moară în ziua în care și-a adus pe lume fiul, iar Irina Pavlenco nu își poate reveni nici azi după moartea mamei sale.

Fetele de la Sweet Kiss, viață marcată de drame cumplite

Nicoleta Aneni și Irina Pavlenco, adică fetele trupei Sweet Kiss’vorbesc, în exclusivitate pentru FANATIK despre dramele care le-au marcat viața. Nicoleta Aneni, gravidă în Italia, a văzut moartea cu ochii pentru că, la naștere, a fost diagosticată cu placentă pelviană centrală, iar șansele că ea să trăiască au fost de 1%.

ADVERTISEMENT

Blonda trupei Sweet Kiss, Irina Pavlenco, își aduce aminte cu dragoste și durere de cea care i-a dat viață și mărturisește că lipsa mamei este ceva cu care a învățat să trăiască zi de zi.

Nicoleta de la Sweet Kiss: ”Tatăl lui Mario, băiatul meu, fusese anunțat să vină să ia copilul deoarece mama nu va putea supraviețui”

Care a fost cel mai greu moment din viața ta?

Nicoleta Aneni: Cel mai greu moment din viață l-am trăit acum 15 ani, pe când locuiam în Italia și pe data de 5 martie 2008 mă pregăteam să nasc primul meu copil. Mi s-a dat un diagnostic de placentă pelviană centrală, iar șansele mele de supraviețuire la naștere erau de 1%. Am fost operată de urgență pe data 6 martie de o echipă de specialiști în Pistoia, oameni care au încercat să salveze măcar viața copilului. Tatăl lui Mario, băiatul meu, fusese anunțat să vină să ia copilul deoarece mama nu va putea supraviețui. Dar bunul Dumnezeu a decis ca și eu să supraviețuiesc și azi să sărbătoresc ziua copilului meu.

ADVERTISEMENT

“Îmi aduc aminte că mi s-au înmuiat picioarele”

Ce s-a întâmplat, mai exact?

– De când am aflat că sunt însărcinată am făcut lunar ecografii și toate analizele necesare să mă asigur că atât eu cât și copilul suntem ok. Eram însărcinată în 6 luni jumătate când m-am trezit într-o dimineață cu o mică hemoragie. Atunci m-am speriat foarte tare și am chemat salvarea. Când am ajuns la spital mi s-a spus că e  posibil  să nasc atunci, dar să nu îmi fac griji pentru că viața lui nu era în pericol.

Nicoleta Aneni si fiul ei, Mario. Sursă foto: Arhivă personală
Nicoleta Aneni si fiul ei, Mario. Sursă foto: Arhivă personală

Am stat acolo câteva ore după care am fost trimisă acasă deoarece totul părea în regulă și mi s-a spus că trebuie să stau la pat până nasc. Eu trebuia să nasc pe 2 martie, dar, pe 5 martie, jumătate de burtă se cam învinețise așa că am decis să merg la spital. Acolo doctorul a avut o reacție  de genul ‘O, Doamne!’. Îmi aduc aminte că mi s-au înmuiat picioarele și am întrebat dacă copilul meu nu e bine. El mi-a răspuns că este foarte bine, dar că eu nu sunt.

ADVERTISEMENT

“Am făcut hemoragie și am pierdut cam jumătate din sângele din corp”

Ce a urmat a fost ca un coșmar…

– Da, pentru că a pus mâna pe telefon și a chemat o doamnă profesor doctor să confirme dacă ceea ce văzuse era real. Aceasta nu mi-a spus mie nimic, a cerut să vorbească cu tatăl copilul căruia i-a spus că am ‘placentă pelviană centrală’. Adică aveam șanse de supraviețuire de 1% și că o să cheme o echipă de specialiști să încerce să salveze măcar copilul.

Nu aveam voie să nasc natural pentru că îmi provoca o mare hemoragie. Mie nu mi-au spus decât că eu de acolo nu mai plec și să stau liniștita că voi fi bine. Deși mi-am dat seama că ceva grav se întâmpla, am stat cât de cât liniștită, eram într-un spital foarte bun din Italia.

ADVERTISEMENT

“Partenerul meu  a ridicat pătura și tot patul era plin de sânge”

A doua zi, pe 6 martie, când am fost băgată în operație, am făcut hemoragie pe masă și am pierdut cam jumătate din sângele din corp. După ce au reușit să salveze băiatul  doctorii au mai luptat încă 2 ore să îmi salveze viața. Îmi aduc aminte că m-am trezit în pat, nu puteam să mișc nici măcar un deget, așa eram de slăbită.

Ce ai simțit când ți-ai văzut băiatul?

– Vedeam în ceață o asistentă care îmi punea copilul la sân și îmi spunea că băiatul meu este cel mai frumos din tot spitalul și că toată lumea, pacienți, doctori vin să îl vadă. A doua zi am simțit ceva ciudat și am spus ‘cred că am hemoragie’. Partenerul meu  a ridicat pătura și tot patul era plin de sânge. A apăsat pe buton și dintr-o dată toată lumea țipa pe hol și fugeau cu un aparat de ecografie mobilă spre mine.

“Toți doctorii veneau să vadă minunea de la camera 11”

Iar medicii au reușit să te salveze.

– Da. Atunci m-am uitat la ei și i-am întrebat dacă o să mor. Mi-au făcut, fără anestezie, o procedură extrem de dureroasă și mi-au băgat o perfuzie care să îmi provoace contracții . Mi-au spus atunci că, dacă nu funcționează, trebuie să mă opereze din nou, dar corpul meu nu mai putea duce încă o operație. Au urmat două zile de coșmar. Apoi, cu injecții de coagulare și tot felul de chestii, s-au mai luptat încă șase zile să mă aducă măcar pe linia în care nu mai eram în pericol să îmi pierd viața.

“Doctorul care mi-a salvat viața purta numele de Mario”

Doctorul că mi-a salvat viața purta numele de Mario și eu, fără să știu, alesesem același nume pentru copilul meu dinainte. A fost o încercare grea pentru mine. Dumnezeu mi-a dat zile să fiu și azi alături de băiatul meu. Cabina în care stăteam avea numărul 11, exact data mea de naștere. După ce am început să îmi mai revin, toți doctorii veneau să vădă “minunea de la camera 11”.

Iubitul si fiul Nicoletei Aneni. Sursă foto: Arhivă personală
Iubitul si fiul Nicoletei Aneni. Sursă foto: Arhivă personală

Irina Pavlenco de la Sweet Kiss: “Nu puteam reveni în realitate”

Irina, știu că, acum trei ani, ai trăit cel mai greu și dureros moment din viața ta.

Irina Pavlenco: Da, acum 3 ani mi-am pierdut mama și încă e cel mai greu moment peste care nu știu dacă voi trece vreodată. Ziua  în care inima mamei a încetat să mai bată, a mea s-a accelerat. Picioarele îmi tremurau și nu puteam reveni în realitate, nu puteam accepta. Am crezut doar că n-o s-o mai văd, nu mi-am imaginat cât de grea va fi viața mea din acel moment.

“Durerea pe care am simțit-o este încă intactă, o port în suflet”

În ziua în care m-a părăsit mama, viața s-a întunecat, ochii mei au început să strălucească neîncetat, pentru că acele lacrimi nu au dispărut niciodată. Îmi apăreau mereu pe față iar și iar. Durerea pe care am simțit-o este încă intactă, o port în suflet, depozitată într-o cutie mare de sticlă care se sparge uneori și o simt din nou că în prima zi. În ziua în care a plecat, a luat persoana care am fost cândva și am devenit o ființă total diferită. Mult mai fragilă, dar în același timp atât de puternică.

Mulțumesc mult că a fost mama mea, sufletul meu, inima mea, mereu va fi în gândurile mele și în inima mea. Indiferent că e zi sau noapte ea este aici și mă veghează. O iubesc și o voi iubi mereu. Mi-e foarte tare dor de mama mea. Am visat-o mereu de când a plecat.

Irina Pavlenco în copilărie, alături de mama ei. Sursă foto: Arhivă personală
Irina Pavlenco în copilărie, alături de mama ei. Sursă foto: Arhivă personală

“Deodată am simțit un fior și parcă cineva m-a luat în brațe”

Cum a fost când ți-ai petrecut prima zi de naștere fără ea?

– În primul an când mi-am petrecut ziua de naștere fără ea a fost foarte trist. Mă trezisem în dimineața aceea cu emoții puternice în inima. Seara, înainte de a adormi, am vorbit cu ea și i-am zis să nu plece de lângă mine de ziua mea de naștere, că nu știu cum o să fiu fără ea. Imaginați-va că mama era prima persoană ce mă suna să-mi spună ”La mulți ani!”, să-mi ureze tot ce era mai bun. Nu mi-am imaginat o zi fără ea. Iar în dimineața aceea m-am trezit cu un nod în gât și am început să plâng, în clipa aia am rugat-o să nu mă lase singură. Deodată am simțit un fior și parcă cineva m-a luat în brațe și m-am liniștit subit. Știam, simțeam că e ea, mama.

Ei nu-i plăcea să mă vădă tristă niciodată, mereu îmi spunea că zâmbet că al meu nu are nimeni, să nu-l ascund sub lacrimi. Da, o visez destul de des, mai ales când am nevoie de ea pentru un sfat, când am o decizie importantă de  luat. Mama mereu îmi apare în vise și-mi transmite exact ce am nevoie să aud, să știu încotro să mă îndrept, să știu exact ce trebuie să fac.

“Noi două comunicam telepatic mereu, pe când trăia”, susține Irina Pavlenco de la Sweet Kiss

Ați avut o relație specială, asta e clar.

– Eu cu mama mea am avut o relație pe care mi-aș dori să o aibă toate mamele care au fete. Am avut o relație atât de specială încât noi două comunicam telepatic mereu, pe când trăia. Se pare că nu mă lasă singură nici acum când am mare nevoie de ea, ceea ce nu poate decât să-mi aline sufletul. Cele mai frumoase amintiri și cele mai importante sunt cu mama mea.

Încă o sărbătoare fără ea este ziua de 8 Martie. Ne plăcea să schimbăm mărțișoare, îmi spunea ce mândră este de mine, iar eu îi spuneam că ea este stâlpul meu, piatra mea de rezistență. Chiar dacă nu e lângă mine eu tot i-am cumpărat flori și tot ea va rămâne mămica mea frumoasă și inima mea. O iubesc enorm și o voi iubi mereu.

“Crăciunul era sărbătoarea noastră preferată”

Cum veneau sărbătorile, ce va plăcea să faceți împreună?

– Crăciunul era sărbătoarea noastră preferată. Plecam la Galați, acasă, și abia așteptam dimineața în care ne apucam de făcut cozonaci (rețeta mamei), salată boeuf, turte și sărmăluțe. Impodobeam bradul alături de familie în timp ce ascultam și cântam colinde. În fiecare an am păstrat tradiția de a ne uni acasă de fiecare dată, indiferent în ce colț al lumii am fi fiecare.

Irina Pavlenco alături de mama ei. Sursă foto: Arhivă personală
Irina Pavlenco alături de mama ei. Sursă foto: Arhivă personală

“Mi-a arătat că nimic nu este imposibil”

Dacă ai avea șansa s-o mai ai lângă tine o dată, ce i-ai spune?

– I-aș mulțumi că m-a ales  pe mine să-i fiu copil, să fiu eu fata ei. A fost singurul om care a crezut în mine mai mult decât am crezut eu însămi. Mi-a arătat mereu calea cea bună. Îi mulțumesc pentru tot ce mi-a dăruit. Pentru copilăria frumoasă și liniștita, pentru exemplul pozitiv pe care mi l-a oferit, pentru răbdare și pentru înțelepciune. Îi mulțumesc pentru fiecare zi în care a avut grijă de mine, în care mi-a fost alături indiferent de situație. Mi-a arătat că nimic nu este imposibil și că orice vis devine realitate dacă lupți și ești ambițios.

Pentru mine ea a fost un exemplu de bunătate pură și cel mai bun exemplu de urmat în viața asta. Sunt mândră că am avut o asemenea mama bună și că m-a ales pe mine. Aș da orice să o mai strâng o dată în brațe. Să-i aud vocea cum mă alintă și cum mă făcea să râd mereu. O iubesc acum și o voi iubi mereu, mai mult, dincolo de toate Universurile. Și în orice Univers mă voi naște de acum încolo, tot pe ea aș alegea o să fie Mama mea!

 

ADVERTISEMENT