Craiova merită să fie campioană și pentru că are prea puține titluri față de cât a însemnat în fotbalul românesc în ultimii 60 de ani. Aproape 60 de ani. A avut un fotbalist, Martinovici, care a jucat câteva minute și în preliminariile pentru Campionatul Mondial din Mexic. Craiova a devenit o forță după ce UTA a câștigat ultimul titlu, în 1970. După ce UTA și Rapid au început să coboare, cu Steaua și Dinamo au luptat Craiova și Argeș.
De la începutul anilor ’80, Craiova a cam rămas singură în înfruntarea asta. Adrian Păunescu spunea că U Craiova reprezintă „fotbalul civil”. Poetul nu adăuga ce reprezentau pentru el Steaua și Dinamo, dar era simplu de înțeles. Păunescu a fost, cum inspirat l-a numit cineva, „un poet de inimă și de stadioane”, un poet de performanță, a fost regizorul lacom și actorul excesiv al unui film dinamitard despre viața lui, a fost un copil preferat și apoi un copil renegat al regimului comunist.
Versuri mari, compromisuri mari. Dar sintagma „campioana fotbalul civil” e o breșă de libertate care putea exista doar în presa sportivă. Toată lumea vorbește despre „Craiova, campioana unei mari iubiri”. Expresia „echipa fotbalului civil” n-are aceeași reverberație, dar e mai profundă.
În anii ’70 și ’80, Craiova a avut niște fotbaliști superiori celor de azi. Balaci, Cămătaru și ceilalți stârneau admirația Europei chiar și atunci când Craiova nu era campioana României.
Fiorentina, Bordeaux și Kaiserslautern au fost eliminate, în 1983, în Cupa UEFA. La un moment dat erau în lot vreo 15 jucători cu selecții în echipa națională. Între 1980 și 1985, Craiova a fost chiar scheletul echipei naționale. Craiova de azi e departe de a fi așa ceva, într-un fotbal care e mult mai plăpând decât în anii ’80.
Aici e de lucru. Craiova a fost campioană și în 1991, dar a eliminat-o din cupele europene Omonia Nicosia. De atunci, fotbalul cipriot a crescut, iar al nostru a involuat. Un titlu de campioană națională e o bucurie știrbă, un zâmbet trist fără un destin european.