În aprilie 2025, președintele Chinei, Xi Jinping, întreba în timpul unei vizite la o companie producătoare de roboți umanoizi: „Nu putem folosi roboți și în echipa noastră de fotbal?”. China, o superputere economică, nu a participat la Cupa Mondială din 2026 și, în ciuda unor investiții uriașe, n-a reușit să progreseze la fotbal. Xi Jinping, aflat în aceste zile la un summit în SUA alături de Donald Trump, a ratat ocazia de a-și promova politicile publice printr-o prezență la turneul final care a fost găzduit de SUA, Canada și Mexic.
Care este problema? China, cu 1,4 miliarde de locuitori, a doua cea mai mare economie a lumii, câștigătoare a 40 de medalii de aur la Olimpiada de la Paris din 2024. Cum de nu reușește să creeze 11 fotbaliști de top pentru a forma o echipă puternică?
În China, guvernul este implicat în toate aspectele vieții. Această abordare a făcut posibil să devină cel mai mare producător de pe planetă. Rețeta n-a funcționat, însă, și în fotbal. Zhang Feng, un jurnalist chinez, spunea că „fotbalul reflectă problemele politice și sociale din China. Nu e o societate liberă. Nu are acea stare de spirit și de încredere în care poți să pasezi mingea către coechipieri fără să-ți faci probleme”.
Zhang explică faptul că politica a blocat dezvoltarea fotbalului, în ciuda faptului că președintele Xi e interesat de acest fenomen. Fotbalul are propriul limbaj, „cu o gramatică proprie”, spune jurnalistul chinez, pe care țara sa nu-l poate vorbi. „În China, cu cât liderul insistă mai mult pentru dezvoltarea fotbalului, cu atât creează o mai mare tensiune în societate. Birocrații primesc mai multă putere și devin și mai corupți”, completează Zhang Feng.
China a participat la o singură Cupă Mondială, în 2002, când a pierdut toate cele 3 meciuri, fără să înscrie vreun gol. Este pe locul 91 în clasamentul FIFA și nu are niciun jucător în vreun campionat de top.
Rowan Simons și-a petrecut aproape 40 de ani în China și a comentat în chineză meciuri din Premier League. Jurnalistul englez explică modul în care funcționează sistemul de educație din uriașa țară asiatică: „Părinții îi lasă pe copii să facă sport, dar pe măsură ce cresc, părinții insistă ca aceștia să se concentreze pe studii. Sportul este aproape eliminat din programul lor”.
Totuși, China are rezultate remarcabile la Jocurile Olimpice. E adevărat că obține medalii la multe sporturi care nu au popularitate. Chinezii se concentrează pe productivitate, astfel că în condițiile în care fotbalul oferă o singură medalie de aur la Olimpiadă, China preferă să pună accent pe sporturi la care are șanse foarte mari să obțină performanțe. Exemple: înot, tenis de masă, haltere. „Dacă fotbalul ar însemna să facă 1000 de duble cu mingea pe picior, cu singuranță China ar fi foarte bună”, glumește Zhang Feng.
În afară de corupție și meciuri aranjate, în fotbalul din China este și o problemă de structură. Chinezii au adoptat o anumită strategie rigidă, care funcționează foarte bine la multe sporturi individuale. Însă la fotbal, acea abordare care s-a dovedit eficientă în dezvoltarea industriei de mașini, de exemplu, de producție, nu se potrivește. Fotbalul implică mai multă adaptare, mai multă creativitate și libertatea de a lua decizii pe cont propriu.
Dacă ne uităm în istorie, țări care erau sub regim autoritar au făcut performanță. Brazilia, aflată sub o dictatură militară, a câștigat Cupa Mondială în 1960 și 1970. Cele mai bune rezultate avute de Ungaria și Cehoslovacia au fost în perioada comunistă.
Sistemul chinez impune un control chiar mai mare la nivelul sportului decât regimurile respective. Lăsând mult mai puțin loc unei dezvoltări organice, creșterea copiilor talentați este mult mai puțin posibilă. Lionel Messi și Diego Maradona au prins gustul fotbalului pe străzile din Argentina, Zinedine Zidane în suburbiile dure ale orașului Marseille, iar Romario a învățat fotbal în favelele din Rio de Janeiro.
Li Tie, fost selecționer timp de doi ani, a fost condamnat în 2024 la 20 de ani de închisoare pentru meciuri aranjate și luare de mită. Și alți oameni din Federație au fost acuzați de corupție. Problemele s-au dus și către prima ligă de fotbal. Chinezii au investit la un moment dat miliarde de dolari pentru a aduce fotbaliști străini de top. Brazilienii Oscar, Paulinho, și Hulk se numără printre numele importante care au jucat în liga chineză.
Banii au venit de la companii de stat și de la dezvoltatori imobiliari. Guangzhou Evergrande este cel mai bun exemplu. Echipa a câștigat 8 titluri de campioană, a fost antrenată de Marcello Lippi, dar a ajuns în faliment. Jurnalistul Zhang Feng spune că oamenii de afaceri au investit masiv în fotbal ca tribut pentru politicieni.
În același timp, așa cum se întâmplă și pe celelalte continente, investițiile în fotbal aduc pentru patroni multă reclamă. „Odată cu creșterea economiei, mulți dezvoltatori imobiliari au început să bage bani în cluburi de fotbal ca un mod eficident de a se afirma”, spune Mingda Qiu, analist pentru Eurasia Group.
Gigantul imobiliar Evergrande a ajuns la datorii de 300 de miliarde de dolari, după ce acest sector a ajuns într-o criză uriașă. Faptul că numeroase cluburi uriașe din China au dat faliment a blocat popularizarea fotbalului. Văzând că acest fenomen este cu atât de multe probleme, chiar scăpat de sub control, mulți părinți refuză să-și mai ducă copiii la fotbal.
În 2011, pe atunci vicepreședintele Xi Jinping a anunțat că își dorește ca țara sa să câștige Cupa Mondială, iar pentru asta trebuie pus la punct un plan național. Problema fotbalului nu poate fi rezolvat într-un mod ingineresc. În aceste condiții, visul lui Xi Jinping ca țara să strălucească la o Cupă Mondială de fotbal este foarte departe.