Cîndva, soldaţi şi tineri

Acum cîteva luni, Steaua, cea mai iubită echipă a României, a terminat în genunchi, undeva în Cipru, o partidă în care a egalat, cu greu şi cu noroc, pe numita AEK Larnaca. Scriu şi îmi...
07.08.2013 | 13:31
Cindva soldati si tineri
ADVERTISEMENT

Acum cîteva luni, Steaua, cea mai iubită echipă a României, a terminat în genunchi, undeva în Cipru, o partidă în care a egalat, cu greu şi cu noroc, pe numita AEK Larnaca. Scriu şi îmi aduc aminte cum pe ecranul televizorului moderatorul întreabă, tatonînd: „Domnule Becali, vă gîndiţi să schimbaţi antrenorul?” E trecut de miezul nopţii şi Gigi Becali nu are, totuşi, nici o ezitare: „Da, gata. Nu e nici o nenorocire, o să ne despărţim cu prietenie, asta e! Bine că nu ne-a bătut Larnaca!…”

 26 de ani şi patru nopţi

Bine că nu a bătut Larnaca. Pe alt ecran, al telefonului, un mesaj: „Am închis televizorul la 1-0. Mi-am pus DVD-ul cu Replay-ul de astă-primăvară, de la aniversare. Mai ai cumva textul pe care l-ai scris atunci?” Îl am. Îl găsesc uşor între nişte alte texte cu poveşti. Pe ecranul mare, Gigi Becali ne spune că Meme a greşit, dar că îl ţine la Steaua, că Meme nu mai are pe nimeni. Dar Steaua? Ea ce şi pe cine mai are?

ADVERTISEMENT

Am textul. Era 9 mai şi „Replay”-ul de atunci l-am realizat la muzeul de la stadion. Duckadam, „preşedintele de imagine”, a fost invitatul. Era doar povestea nopţii de la Sevilla, de la care trecuseră 25 de ani şi încă două nopţi. Acum sînt 26 de ani şi 4 nopţi. Am textul. E o certitudine. Emisiunea a existat. Cu certitudine. Duckadam şi mănuşile pe care dă acum autografe. Nu-s cele originale, pe acelea, ştiţi, le-a vîndut demult, avea necazuri. Şi el e o poveste. O voi scrie. Sau am scris-o deja? Am textul. Acum şase luni, joi, 29 septembrie, Steaua alerga să egaleze cu Larnaca. N-am crezut niciodată, poate pentru că eram prea tînăr, că 25 de ani e un drum atît de crunt, în timp, de la ce pînă la ce? De la cine pînă la cine?

 Baletul lui „Belo” şi nervul lui „Bumbi”

Iată textul. Ceauşescu era la apogeu, la Cernobîl se produsese catastrofa la reactorul care de cîteva zile ataca radioactiv Europa, iar la noi în ţară începuse să se afle. Biletele la teatru în Bucureşti se găseau rar, greu, pentru că spectacolele erau superbe. Aşteptam Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic şi apoi cartea cu povestea lui, scrisă de Ioan Chirilă. Mîncare nu se prea găsea, la examenul de admitere în universităţi profesorii se pregăteau de valul uriaş al „decreţeilor”, concurenţa era crîncenă.

ADVERTISEMENT

Steaua eliminase cu cîteva zile în urmă pe Anderlecht Bruxelles, o forţă a fotbalului continental şi se calificase, neverosimil, în finala Cupei Campionilor Europeni. Acolo unde nimeni nu-i dădea vreo şansă în meciul cu Barcelona de la Sevilla. Deşi unii sperau, se rugau, visau… Meciul îl ştiţi. Îl ştim cu toţii, pe de rost, de la comentariul frază cu frază al lui Teoharie Coca Cozma – „Sîntem finalişti!” – „Apără Duckadaaam!” – „Lăcătuş trebuie să înscrie! Lăcătuş va înscrie” – pînă la intrarea în joc a antrenorului Iordănescu.

Aşa a fost atunci şi dincolo de astfel de amintiri puţine se mai ştiu. Timpul, secant al sentimentelor, a decantat multe din acele stări de spirit. Astăzi, pasul greu al lui Duckadam, baletul chirurgical al lui Belodedici, care-i opera pe atacanţii adverşi fără suspin, nervul lui Bumbescu sau al lui Bărbulescu sînt doar în apărarea Stelei de atunci. Ca şi ceilalţi, de la Iovan şi Majearu, de la Balint şi Tudorel Stoica pînă la Bölöni şi Piţurcă. Doar Lăcătuş, numai el s-a încăpăţînat să se lupte cu timpul, întorcîndu-se pe nişte paşi peste care a încercat să rescrie povestea şi uneori chiar a reuşit. De aceea Steaua e în primul rînd a lui. A lui şi a lor.

ADVERTISEMENT

 Uriaşii s-au retras, prezentul doare

E o certitudine că au fost cîndva soldaţi şi tineri. E o iluzie că tot ce a fost va mai fi vreodată. De un sfert de veac trăim toţi în această iluzie şi ştim că fără ei n-am avea amintiri. Adică n-am avea nimic. Sîntem singuri, uriaşii s-au retras între timp, nu mai sînt nici soldaţi şi, vai, nici tineri. Uneori doar, rareori, cînd prezentul doare, ni se pare că am putea să-i întoarcem, că pot întineri. în fond, sînt tot ei. De fapt nu sînt, nu mai sînt. Este doar o iluzie şi un sfert de secol de singurătate. Doar noi şi noaptea de atunci.

Cum spuneam, în ţară se trăia greu, aproape infernal. Drumul pe jos pînă la Aeroportul Otopeni a fost însă pentru cei care se întorceau din rai aducînd pentru fiecare dintre noi o rază din el.

ADVERTISEMENT

Peste timp, încă o dată, ne închinăm.

 Al cincilea penalty parat de Duckadam

P.S. Nu doar spectaculoasa eliminare a celor din Larnaca a reprezentat un succes internaţional în ultimele luni pentru Steaua, ci şi victoria de acum 3 zile împotriva fascinantei echipe cu nume de prietenie, Concordia din Chiajna, pe plan local şi naţional. Victoria cu Chiajna a venit chiar în seara în care se împlineau 26 de ani de la triumful în faţa Barcelonei la Sevilla. în aceeaşi seară, undeva la Cheile Grădiştei, Duckadam mai apăra un penalty, al cincilea, din finală. E drept, nu era aceeaşi finală, nici nu avea cum să fie, iar cel care îndrăznise să execute de la punctul cu var nu mai era nici Picchi Alonso, nici Alexanco, ca pe vremuri, pe Sanchez Pizjuan. Era Gabi Balint, cu 36 de kile mai bătrîn şi cu 26 de ani mai tînăr. E drept, eroii de atunci erau ei între ei. Nici nu putea fi altfel, ştiţi pe cineva care în toţi aceşti ani ar fi meritat să li se alăture?

ADVERTISEMENT