A spune că Badea Cârțan a fost un țăran cu carte nu e departe de adevăr. Este, însă, o simplificare majoră a vieții pe care a dus-o ciobanul care a luptat, încă din adolescență, pentru unirea românilor despărțiți de arcul carpatic. Badea Cârțan a fost întruchiparea idealurilor oamenilor simpli, asupriți în interiorul Transilvaniei de către conducerea maghiară. Oameni care au privit întotdeauna peste munți, către cei care vorbeau același grai precum ei.
Chiar dintr-un astfel de context s-a aprins și în Badea Cârțan flacăra ce nu s-a mai stins decât odată cu el, la vârsta de 62 de ani. Poveștile despre Badea fac trimitere către un moment din copilăria sa, în care se afla cu oile la păscut, alături de tatăl său, în munții Făgăraș. Întrebând ce se află dincolo de munți, tânărului Badea i s-a răspuns că acolo sunt români. A fost foarte mirat de acest răspuns, întrebându-și tatăl ”dar noi ce suntem? Nu suntem tot români? De ce aici nu-i tot România?”
Astfel a început o epopee care avea să dureze pe tot parcursul vieții lui Badea Cârțan. Marele său noroc, sau poate mâna destinului, a fost reprezentat de întâlnirea cu un oarecare Ion Cotigă. Badea a plecat în 1867 de acasă, după moartea tatălui. Și-a luat cu el și cele 40 de oi ce îi reveneau moștenire. Cotigă, intelectual brașovean, a ales de bunăvoie să devină cioban, astfel având loc întâlnirea dintre el și Cârțan. Brașoveanul l-a învățat pe Badea să citească, să scrie. I-a prezentat și o scurtă introducere în istoria românilor și în filozofie.
Până la 16 ani, Badea nu cunoștea nici măcar o buche. Acesta a prins ulterior un mare drag de carte și de tot ce înseamnă aceasta. A cărat, de-a lungul vieții, mai bine de 20 de tone de cărți peste munți, din Valahia în Transilvania. Umblând pe cărări numai de el știute, Badea ar fi dus nu mai puțin de 250.000 de cărți scrise în limba română semenilor săi din interiorul arcului carpatic.
Dincolo de aceste peregrinări pe poteci neumblate, Badea Cârțan a mai făcut câteva drumuri importante în viață. Pe jos. Înainte de acestea, însă, s-a înrolat voluntar în armată, în timpul Războiului de Independență, în 1877. Până să-și termine instrucția, însă, luptele se încheiaseră și a fost lăsat la vatră. A satisfăcut serviciul militar timp de trei ani, însă, înrolat în Imperiul Austro-Ungar. A fost trimis lângă Belgrad, apoi în Bosnia – Herțegovina. Aici ajungeau, de regulă, românii trimiși la oaste.
În 1895, Badea Cârțan pornește pe jos către București, unde avea să vadă statuia lui Mihai Viteazul. S-a culcat în zăpadă, lângă ea, neavând unde să doarmă. Poate că din nou, mâna destinului a intervenit, astfel că a fost găsit de către Ion Grama, om de serviciu la Liga Culturală. De aici ajunge la profesorul Vasile Alexandrescu-Urechia. Cei doi au discutat îndelung despre români și despre istorie. Ulterior, lui Badea i-au fost arătat Ateneul Român, Universitatea, Academia Română și muzeele Bucureștiului. A întâlnit și alți oameni de vază ai intelectualității române, între care amintim pe Nicolae Iorga, George Coșbuc, Spiru Haret, Take Ionescu și I. C. Brătianu. Astfel, Badea Cârțan a ajuns să fie știut de întreaga suflare românească.
Un an mai târziu, Badea pornește în cea mai importantă călătorie. A mers tot pe jos, de data aceasta până la Roma, ghidat de dorința de a vedea Columna lui Traian. La fel ca la București, acesta s-a culcat la poalele monumentului, unde a fost găsit a doua zi de către poliție, dar și de o mulțime de oameni. S-a spus atunci că ”un dac a coborât de pe Columnă.” După ce autoritățile s-au lămurit cu privire la Badea, acesta a fost luat în primire de către Legația României în Italia. Datorită lui Duiliu Zamfirescu, Badea Cârțan ajunge cunoscut și la nivel internațional. Are întâlniri cu nenumărate figuri marcante ale lumii culturii italiene, toți curioși să afle despre povestea sa.
Badea a mai mers pe jos și la Paris, după încă un an, trecând prin Viena. Aici s-a plâns împăratului Franz Iosif de tratamentele la care era supus acasă. În repetate rânduri, Badea fusese bătut de către autoritățile maghiare, în diverse contexte. Rămăsese și fără oi, tot din cauza șicanelor autorităților din Imperiu. Cea mai recentă bătaie pe care o primise de la jandarmii maghiari era și cea mai cruntă. La 10 iunie 1896 se întâmpla, când Badea era arestat, iar fotografia sa din fața Columnei îi era confiscată. Ajuns într-un final la Paris, Badea are din nou întâlniri cu mari minți luminate ale vremii.
Badea Cârțan a mai ajuns și în Belgia, în Egipt, în Elveția, din nou la Roma și chiar la Ierusalim. Aici, a constatat cu mâhnire că deși slujbele religioase erau oficiate în nenumărate limbi, nimeni nu oficia și în limba română.
Undeva în jurul perioadei 1899 – 1900, Badea începe drumurile anevoioase peste munți, încărcat cu zeci și zeci de cărți scrise în limba română. A ales această variantă pentru că de fiecare dată când a cerut dreptul de a face negoț cu carte, a fost refuzat. Ba chiar a fost și arestat ultima oară când a încercat să obțină acest drept. Din fericire pentru Badea, procesul său politic a fost anulat, la fel ca altele, din dispoziția împăratului.
Cu toate că a fost eliberat, însă, libertatea sa a avut un preț scump. Procesul său a devenit cel al cărților românești. La finalul acestuia, după un an de zile, miile de volume ale lui Badea Cârțan au sfârșit prin a fi arse.
Badea Cârțan a luptat toată viața pentru întregirea neamului. A fost mânat de imboldul dat în urma discuției pe care a avut-o cu tatăl său în copilărie. Spre deosebire de alții, însă, care au fost nevoiți să lupte cu arma în mână, Badea a ales cartea și cartea l-a ales pe el. Din păcate, însă, n-a apucat să-și vadă marele vis împlinit și s-a stins din viață cu șapte ani înainte de Marea Unire din 1918.
A fost surprins de o avalanșă în iarna dintre 1910 și 1911, în timp ce traversa munții. Cu toate că a reușit să scape cu viață, cu mari eforturi, a suferit însă de pe urma unei congestii pulmonare. Acest moment fatidic este cel care i-a grăbit enorm sfârșitul lui Badea.
Și-a trăit ultimele zile într-un castel din Poiana Țapului. Fusese găzduit aici de către Doamna Lahovary, care îl cunoștea și aprecia enorm pentru ceea ce făcuse de-a lungul anilor. Badea n-a putut fi doborât de către toți cei care i-au pus bețe în roate toată viața. A fost nevoie de furia naturii pentru a-l răpune.
Badea Cârțan a trecut la cele veșnice într-o dimineață de august. În jurul orei 10, pe 7 august 1911, Badea și-a dat ultima suflare, fiind vegheat în ultimele clipe de scriitorul Mugur Gheorghe. ”Bade Gheorghe, ești un erou. Ai luptat toată viața ca nimeni altul pentru țara și poporul românesc. Urmașii nu te vor uita”, i-a transmis scriitorul țăranului cărturar, ce avea să intre definitiv, la rându-i, în cărțile de istorie.
Badea își doarme somnul de veci în cimitirul din Sinaia, unde a fost înmormântat în costum mocănesc și cu căciulă ciobănească. Exact așa cum s-a purtat el însuși toată existența sa, arătându-se îmbrăcat astfel și împăratului, dar și regelui Carol I și tuturor celorlalți nenumărați oameni pe care viața i-a scos în calea sa. Pe cruce se regăsește un text care descrie în doar câteva cuvinte întreaga esență a existenței lui Badea Cârțan: ”doarme visând întregirea neamului său.”