Cel mai bun marcator – Jovo Lukic (18 goluri). Cel mai bun pasator – Issouf Macalou (14 assisturi). Cele mai multe șanse de gol create – Daniel Armstrong (22). Cele mai multe pase reușite – Eddy Gnahore (59,4 pase corecte/meci). Cele mai multe dueluri câștigate – Jordan Dongmo (6,6 dueluri câștigate/meci). Cel mai folosit jucător – Roberto Sierra (3420 minute).
Echipele care s-au bătut până în ultima clipă și pentru titlul din SuperLiga, și pentru Cupa României, Universitatea Craiova și Universitatea Cluj, au fost antrenate de Filipe Coelho și Cristiano Bergodi. FCSB a făcut performanțe în Europa League în ultimii doi ani cu Elias Charalambous, iar ultima dintre echipele care se bat pentru accesul într-o cupă europeană este Dinamo București, antrenată de Zeljko Kopic.
Ce au în comun toți acești performeri ai sezonului 2025-2026? Cu toții sunt străini. Și poate că, pentru prima dată după mult timp, nu ar trebui să privim acest lucru cu suspiciune, ci cu maturitate
Fotbalul românesc a avut ani întregi o relație complicată cu străinii. Au existat perioade în care importam fotbaliști fără CV și antrenori fără idee. Străinul devenise, pentru mulți, sinonim cu mercenarul, cu turistul fotbalistic, cu omul venit să încaseze ultimul contract bun înainte de retragere.
Sezonul acesta a schimbat însă ceva important: a adus străini care au produs valoare. Nu doar spectacol. Nu doar cifre. Valoare.
Lukic n-a fost doar golgheter. A fost atacantul care a marcat 18 goluri fără să trăiască din penalty-uri. Macalou n a fost doar omul pasei decisive, ci jucătorul care a accelerat ritmul unui campionat obișnuit prea mult cu jocul lent. Armstrong a creat ocazii cu naturalețea fotbalului britanic crescut în intensitate. Gnahore a controlat posesia ca un metronom african educat în școlile tactice franceze. Petrolistul Dongmo a adus duelul fizic adevărat, iar Sierra de la FC Argeș continuitatea profesionistului modern.
Toți au adus ceva. Dar, poate și mai important, este ceea ce au lăsat. Pentru că un campionat nu crește doar din academii și patriotism. Crește și din contactul cu oameni mai buni decât tine. Din concurență. Din idei noi. Din ritm diferit. Din mentalitate.
Aici este marele câștig al SuperLigii din acest sezon: nu faptul că au excelat străinii, ci faptul că ei au ridicat standardul.
Coelho și Bergodi au arătat că organizarea tactică și managementul emoțional pot duce două „Universități” până la capătul tuturor obiectivelor. Charalambous, cu toate piedicile unei zone de anormalitate profundă, a demonstrat că disciplina și echilibrul pot transforma FCSB într-o echipă europeană credibilă. Kopic a reconstruit Dinamo fără scandal, fără zgomot și fără excese de orgoliu.
Lângă acești oameni, antrenorii români nu pierd. Învață. La fel cum jucătorii români nu sunt umiliți de concurența unor Lukic sau Macalou. Sunt obligați să crească.
Există o tentație provincială în fotbalul nostru: aceea de a vedea străinul ca pe un pericol pentru identitatea locală. În realitate, identitatea nu moare din competiție. Moare din autosuficiență. Campionatele puternice ale Europei sunt construite exact pe acest amestec: talent local + influență internațională. Premier League n-a devenit mare izolându-se. Serie A n-a crescut respingând ideile venite din afară. La fel și SuperLiga are nevoie de acest schimb de cultură fotbalistică.
Poate că acesta este cel mai sănătos lucru care s-a întâmplat sezonul acesta: am început să importăm mai puțin nume și mai multă competență. Pentru că străinii buni nu iau locul românilor buni. Îi obligă să devină mai buni.