Temerile legate de ascensiunea extremei-drepte în Ucraina au apărut imediat după protestele din noiembrie 2013 care au dus la fuga din țară a președintelui Viktor Ianukovici și instaurarea în 2014 a unui regim pro-european. Însă după un relativ succes în 2014, dreapta radicală și-a pierdut aderența la electorat.
Deși este certă existența unor grupuri de extremă-dreapta în Ucraina, propaganda Kremlinului a exagerat până la grotesc influența acestora, tocmai într-o perioadă în care popularitatea acestor grupuri era în cădere liberă, după o oarecare ascensiune provocată de resurgența naționalismului ucrainean, în condiții anexării peninsulei Crimeea și războiului cu separatiștii din Donbass.
Primele alegeri de după Euromaidan au avut loc în octombrie 2014. Dintre toate partidele care ar putea fi socotite „extremiste” cel mai de succes a fost Partidul Radical „Oleh Liașko”, a cărui doctrină este mai degrabă un naționalism de stânga, virulent anti-oligarhic. Deși Liașko susținea că oligarhii ucraineni erau vinovați de relele abătute asupra țării, motiv pentru care ar trebui „luați cu furca”, din retorica sa lipseau mesajele împotriva minorităților, fie ele naționale sau sexuale. Dacă în 2014 acest partid a obținut circa 7,44% din mandatele din Rada Supremă, în 2019 le-a pierdut pe toate.
Cel mai vechi partid extremist din Ucraina este Svoboda, cu o ideologie în care tentele conservatoare sunt combinate cu un anticomunism virulent, antiglobalism, euroscepticism, xenofobie, îndeosebi față de ruși și evrei. Potrivit unui sondaj din perioada Euromaindanului, liderul Svoboda, Oleh Tiahnibok, ar fi fost cel mai bine plasat în intența de vot la alegerile prezidențiale. După fuga lui Ianukovici, Svoboda a făcut parte din guvernul de coaliție format la Kiev, însă popularitatea partidului s-a prăbușit: la alegerile parlamentare din 2014 a rămas cu șase mandate din cele 37 pe care le avea anterior, iar după scrutinul din 2019, Svoboda mai are un singur parlamentar.
Odată cu protestelte antiguvernamentale din 2013, a apărut, ca o forță organizată de răspuns la represiunea lui Ianukovici, Pravîi Sektor („Sectorul de Dreapta”), o organizație informală în care au intrat, de-a valma, membri ai unpr grupări extremiste obscure, manifestanți obișnuiți, precum și membri ai galeriilor de fotbal. Pravîi Sektor a fost foarte eficient în luptele de stradă cu forțele de represiune.
Pentru a răspunde acuzațiilor de antisemitism care veneau mai ales din Rusia, liderii grupării au asigurat paza sinagogilor și cimitirelor evreiești din Odessa în acea perioadă tulbure. Ulterior, s-a transformat în partid politic, dar a obținut un singur mandat în 2014. Ulterior, liderul Dmitro Iaroș. Militanți ai grupării au intrat în conflict și cu forțele de ordine ale noului regim, însă Iaroș a anunțat apoi că existența Pravîi Sektor ca „structură revoluționară” nu se mai justifică și, împreună cu un grup din jurul său, au fost cooptați în forțele armate ale Ucrainei pentru a lupta în Donbass. Cei care au rămas s-au aliat cu Svoboda, însă rezultatul alegerilor din 2019 a fost catastrofal pentru ambele formațiuni.
Coooptarea lui Iaroș în eforul de apărare a Ucrainei de după anexarea peninsulei Crimeea mare să facă parte dintr-o strategie a autorităților de la Kiev de a canaliza naționalismul ucrainean în scopuri militare și de a-i reduce influența politică. Acest lucru se poate spune și despre celebrul batalion Azov, care a apărut ca o forță paramilitară ce a fost înglobată apoi în Forțele Teritoriale ale Ucrainei, din subordinea Ministerului de Interne.
Potrivit Deutsche Welle, Azov a fost fondat la Berdiansk pentru a ajuta armata ucraineană împotriva separatiștilor din Donbass. Mulți dintre ei proveneau din Pravîi Sektor, iar batalionul s-a dovedit foarte eficient în lupta cu separatiștii din Donețk și Lugansk, într-o perioadă în care prestația armatei regulate a Ucrainei era foarte slabă.
Potrivit lui Andreas Umland, de la Centrul de Studii Est-Europene din Stockholm, în batalionul Azov se regăsesc persoane cu simpatii naziste, dar nu numai. Chiar dacă popularitatea soldaților din batalion este ridicată printre ucraineni, tentativa de a constituire a unui braț politic al organizației a fost un eșec.
„În mod normal, considerăm extremismul de dreapta ca periculos, ca ceva ce poate duce la război. Însă în Ucraina a fost invers. Războiul a dus la ascensiunea și transformarea unor întovărășiri marginale într-o mișcare politică, dar influența lor în societate este supraestimată”, a spus Umland.
Există totuși informații legate de încălcarea legilor războiului de către batalionul Azov în timpul luptelor din Donbass, însă acuzații similare au fost aduse și separatiștilor, și militarilor din armata ucraineană.
Batalionul Azov demonstrează paradoxurile extremismului de dreapta ucrainean. Unul dintre fondatorii batalionului, Nathan Hazin, este evreu, iar principalul finanțator al grupului până la includerea sa în forțele armate ale Ucrainei a fost oligarhul Igor Kolomoiski, un alt etnic evreu.
Un sondaj realizat de Pew Research Center în 2018 în țări est-europene indica faptul că ucrainenii sunt cei mai puțin antisemiți dintre toate națiunile din regiune. Procentajul ucrainenilor care nu sunt de acord ca evreii să aibă cetățenia țării lor era de numai 5%, pe când țările cele mai antisemite erau Armenia – 32%, Lituania – 23% și România – 22%.
De asemenea, cazurile de „hate crimes”, atacurile motivate de ură față de anumite grupuri minoritare, sunt mai reduse decât în alte țări europene, iar tendința este descrescătoare.
Andrea Mammone, un expert italian în mișcările de extremă dreapta din Europa, a afirmat că influența politică a acestora în Ucraina este cu mult sub majoritatea țărilor europene, undeva la 2% din electorat. Asta în condițiiile în care partide similare sunt mult mai bine reprezentate în parlamentele unor țări cu tradiție democratică, iar în alte state, precum Polonia și Ungaria, s-a ajuns în situația ca guvernele să promoveze deschis politici împotriva minorităților sexuale.
„În opinia mea, Ucraina nu are probleme mari cu extremismul de dreapta, în special prin comparați cu alte țări europene”, a spus Mammonem, citat de INews. Acesta a adăugat că, prin contrast, mai degrabă Rusia pare principala susținătoare a mișcărilor extremiste din Europa, dând exemplul Partidului Libertății din Austria și al La Lega din Italia care, în 2017, au încheiat protocoale de colaborare cu Rusia Unită, partidul care-l susține pe Putin.
Pe de altă parte, există și analiști care cred că este periculoasă înglobarea în bloc în forțele armate ale Ucrainei ale unor grupări paramilitare ai căror membri au simpatii de extremă dreapta. În schimb, alții cred că aceasta este o modalitate de „domesticire” a lor și punere sub un control mai strict, prin intermediul ierarhiei militare.