Retragerea Simonei Halep a fost un șoc pentru fanii tenisului din România, chiar dacă, în adâncul sufletului, toată lumea știa că acest moment era inevitabil. De prea mult timp, fostul lider mondial s-a luptat nu doar cu adversarele de pe teren, ci și cu propria soartă, abuzată de suspendarea primită pe 7 octombrie 2022.
În ultimele luni, a încercat să revină, să se convingă și să ne convingă că încă mai poate. Iar talentul, fără îndoială, era acolo. Dar corpul ei a avut ultimul cuvânt. Halep a ales să își ia rămas-bun acasă, în fața publicului românesc, la Cluj, la Transylvania Open. Nu a fost o victorie, ci o înfrângere, în primul tur, contra italiencei Lucia Bronzetti. Dar poate că, până la urmă, victoria adevărată era alta: să plece așa cum și-a dorit, cu capul sus, în aplauzele celor care au susținut-o necondiționat.
A fost în acești ultimi doi ani o perioadă lungă, grea, plină de incertitudini, dar, dincolo de toate, fără nicio îndoială, Simona lasă în urmă o moștenire uriașă. Pentru că nu a fost doar o campioană. A fost un simbol. Două titluri de Grand Slam, luni întregi pe locul 1 mondial, un stil de joc construit pe inteligență, mobilitate și o dorință incredibilă de a lupta pentru fiecare minge. A inspirat o întreagă generație, fără doar și poate.
Însă, dincolo de realizările ei individuale, rămâne o întrebare esențială: cine îi va călca pe urme? Există cineva în România capabilă să mențină tenisul feminin la cel mai înalt nivel? Sau, odată cu retragerea Simonei, vom asista la o lungă perioadă de tranziție, fără un lider clar?
Răspunsul am încercat să vi-l oferim în revista FANATIK, numărul pe martie-aprilie. Între timp, tenisul feminin românesc a primit o veste bună: Anca Todoni a câștigat al treilea titlu WTA din carieră, impunându-se la turneul din Antalya.
Problema nu este doar una de talent, ci și de sistem. Simona Halep a fost un produs excepțional al unei generații care s-a format mai degrabă din ambiție personală decât dintr-un mecanism național bine pus la punct. România nu are o academie de talia celor din Spania, Franța sau SUA, iar lipsa unei structuri coerente de sprijin face ca ascensiunea unor noi talente să fie mai degrabă o excepție decât o regulă.
Dacă, în marile țări cu tradiție în tenis, jucătorii talentați beneficiază de academii bine finanțate, programe de pregătire structurate și un sistem care le oferă sprijin de la juniorat până la nivel profesionist, în România realitatea este cu totul alta. Aici, multe dintre aceste elemente lipsesc, iar tinerele speranțe sunt nevoite să se bazeze aproape exclusiv pe susținerea familiei și pe norocul de a găsi sponsori privați.
În vârstă de doar 20 de ani, Anca Todoni este considerată una dintre cele mai promițătoare tinere jucătoare ale României. Cu un joc solid de pe linia de fund și o maturitate surprinzătoare pentru vârsta ei, Todoni a început să atragă atenția. Pe 23 martie 2025, ea a câștigat al treilea său titlu WTA din carieră, la W125 Antalya. Jucătoarea din țara noastră a evoluat impecabil. Ea a trecut, pe rând, de Panna Udvardy, Jana Fett, Arantxa Rus, Clara Burel, iar în marea finală a învins-o pe Romero Gormaz în două seturi, 6-3, 6-2.
Bănățeanca a intrat deja de „prima sută” mondială, iar rezultatele recente confirmă că are potențialul de a deveni o prezență constantă în circuitul WTA. După turneul din Antalya, ea ocupă locul 82. În sezonul precedent, a reușit să ajungă în turul 2 la Wimbledon, unde a fost învinsă de superstarul american Coco Gauff în două seturi. Deși meciul a fost dificil, acel moment a marcat primul semn clar că Todoni poate avea un cuvânt de spus în tenisul mare. Acum, odată cu progresul din ierarhia WTA, ea va juca direct pe tabloul principal al turneelor importante.
Anul 2025 a început promițător pentru ea: a trecut cu brio de calificările Australian Open, obținând 3 victorii clare, însă pe tabloul principal a fost învinsă în 3 seturi de chinezoaica Qinwen Zheng. Dar experiența este cea care contează cel mai mult în acest moment al carierei. Tânăra jucătoare a avut șansa să evolueze pe terenul „Rod Laver”, în fața unui public numeros, și speră ca anul viitor să aibă o ședere mai lungă la Antipozi.
„Știam că sunt acolo și mi-am dovedit-o atât la Wimbledon, cât și la Australian Open. Și mă simt acolo, mă simt lângă jucătoarele mari, ca să spun așa… adică nu simt mari diferențe între mine și ele. Am avut ocazia, în Australia, să le văd, să stau cu ele, să văd că nu fac ceva diferit, nu fac atât de diferit de mine, nu se antrenează diferit. Totul este despre mental, cred, și despre cum gestionează anumite momente de joc. Cred că asta este cheia și poate face diferența între cele de top 100 și restul”, declara Anca Todoni pentru www.treizecizero.ro
Într-un tenis românesc care încă își caută un nou lider, Maria Sara Popa începe să iasă tot mai des în evidență. La doar 19 ani, talentul ei este incontestabil, dar adevărata întrebare este dacă va putea transforma acest potențial într-o carieră solidă. Nu e încă un nume sonor în circuit, dar progresul ei e vizibil, iar stilul de joc agresiv și stăpânirea de sine pe teren o recomandă drept una dintre cele mai interesante jucătoare ale noii generații.
Cei care au urmărit tenisul juvenil au auzit de Maria Sara Popa încă de când era lider european la U14. De atunci, ascensiunea ei a fost treptată, dar constantă. Anul trecut, în 2024, a reușit să câștige primul său turneu ITF, la Buenos Aires, un W35, iar la București, la Țiriac Foundation Trophy, a arătat că se poate bate de la egal la egal cu jucătoare experimentate. Cea mai bună clasare a fost locul 395 mondial. Dar tenisul profesionist nu iartă. După câteva rezultate bune, a urmat o perioadă în care Popa s-a lovit de realitatea dură a circuitului: adversare mai puternice fizic, meciuri lungi, presiune psihică enormă și dificultăți în a găsi resursele financiare pentru a susține un sezon complet
În acest moment, Maria Sara Popa este într-o zonă de tranziție. Nu mai e o junioară promițătoare, dar nici o jucătoare consacrată. Pentru a face pasul spre elita tenisului mondial, trebuie să-și îmbunătățească rezistența fizică, adaptarea la ritmul jucătoarelor de top 200 și, mai ales, constanța rezultatelor.
Elena Ruxandra Bertea este un alt nume care promite. Sezonul 2024 a fost unul foarte bun pentru ea. A fost singura reprezentantă a României la turneul de juniori de la Australian Open. S-a oprit, însă, în turul 1, dar mai apoi a obținut rezultate onorabile în circuitul ITF.
Cel mai bun rezultat rămâne semifinala de la turneul W35 de la Bistrița. Acolo a fost învinsă în penultimul act de mult mai bine cotata Patricia Țig, însă a făcut câteva meciuri foarte bune. De asemenea, a făcut semifinală și la Varna, în Bulgaria, însă la o competiție W15.
„Ruxandra este un copil care pune tot sufletul în ceea ce face. A muncit ore în șir, zilnic, ani întregi, ca să ajungă aici. Și-a sacrificat parte din copilărie, iar părinții și-au smuls din timpul și bugetul lor pentru a-i oferi toate condițiile”, povestește Alex Joițoiu, antrenorul Ruxandrei.
Eva Maria Ionescu este cea mai tânără sportivă pe care o prezentăm. La doar 17 ani, ea ocupă locul 851 WTA și e pe poziția 317 în clasamentul ITF. A jucat anul trecut pe tabloul principal atât la ediția de junioare de la Wimbledon, cât și la US Open, însă nu a reușit până acum să treacă de primul tur.
Tot anul trecut, a făcut semifinală la București, într-un turneu W15, după o serie de victorii cel puțin surprinzătoare. Eva a continuat să participe la turnee ceva mai mici și speră ca, în cel mai scurt timp, să aibă șansa să își arate valoarea și în circuitul WTA.
Simona Halep a fost o excepție, nu rezultatul unui sistem bine pus la punct. A reușit prin talent și ambiție, nu datorită unei structuri care să producă mari campioni. Acum, România privește spre viitor, dar fără un plan clar.
Între timp, rusoaica Mirra Andreeva, la doar 17 ani, e deja în Top 10 mondial, susținută de un sistem care știe să transforme potențialul în performanță. La noi, tinerele speranțe se luptă cu lipsa de șanse. Fără academii, fără investiții și fără viziune, România se poate afunda în incertitudine.