Comploturile militare împotriva lui Nicolae Ceaușescu au început în 1976. Adevărul despre generalul Militaru, „vârful de lance” de la Revoluția din decembrie ‘89

În lucrarea „Generația irosită”, apărută în anul 1992, la Editurile Univers  & Calistrat Hogaș, Silviu Brucan descrie comploturile militare eșuate care au fost organizate cu scopul de a-l „detrona” pe dictatorul Nicolae Ceaușescu. În volumul de memorii al acestui interesant, dar, deopotrivă, controversat personaj, Silviu Brucan, la care ne-am mai referit în momentul în care am relatat despre felul în care Mihail Gorbaciov a aprobat înlăturarea liderului comunist de la București, se vorbește despre prima conspirație, „opera” generalilor Ion Ioniță și Ion Gheorghe. Proiectul a fost reluat în anii 1983-1984. Ce s-a întâmplat cu viitorii complotiști, printre care și generalul Militaru, poreclit „GRU” și revenit în atenție în decembrie 1989, vom afla din rândurile următoare…

„Memoriile” lui Silviu Brucan, mărturiile posibilei lovituri de stat împotriva lui Ceaușescu. Ce s-a întâmplat cu generalul Nicolae Militaru „GRU”?

Încă de la debutul capitolului „Complotul militar eșuat”, Silviu Brucan – fost demnitar comunist, ulterior disident, factor de decizie în guvernele post-revoluționare și, spre finalul vieții, analist politic – recunoaște că nu și-a propus să scrie o istorie a disidenței din România.

Însă autorul admite că între revolta populară începută la 16 decembrie 1989 la Timișoara și scenariile din trecut, care vizau înlăturarea lui Ceaușescu de la putere, există legături clare.

„În presa internațională a apărut chestiunea dacă în decembrie ’89 a fost o revoltă populară sau lovitură de stat. Eu socot că a fost o combinație a ambelor și că tocmai aceasta formează particularitatea revoluției din România, față de celelalte revoluții din Europa de Est”, a menționat personajul supranumit „Oracolul din Dămăroaia”.

Digi24.ro

Un cuplu care a cumpărat un conac vechi de 400 de ani a descoperit sub podeaua din bucătărie o comoară

Conspirația generalilor Ion Ioniță și Ion Gheorghe a fost amânată

Acesta menționează că discuția purtată în jurul căilor și mijloacelor folosite pentru înlăturarea lui Ceaușescu a debutat încă din anii ’70. Principala ipoteză de lucru era aceea că dictatorul se baza pe trei piloni principali, Partidul, Armata și Securitatea. Generalii care participau la discuții subliniau ideea că niciunul dintre cei trei piloni nu putea fi atacat frontal și, de aceea, singura strategie realistă era încercarea realizării unei breșe în interiorul fiecăruia și abia ulterior să se treacă la sincronizarea celor trei activități subversive.

În privința comploturilor militare, Silviu Brucan scrie: „Prima tentativă de a organiza o lovitură militară a avut loc în 1976. Ideea venea de la ministrul apărării naționale, generalul Ion Ioniță, care a discutat chestiunea cu șeful de stat major, Ion Gheorghe. Ei puteau să organizeze o lovitură din punct de vedere strict militar. Îi cunoșteam pe amândoi, dar eu eram în contact numai cu generalul Ioniță”.

„Într-o discuție cu acesta, am ajuns la concluzia că nici clasa muncitoare, nici restul populației nu erau pregătite, în acel moment, pentru o asemenea lovitură în forță și de aceea nu o vor sprijini. Până la urmă, cei doi generali au renunțat la ideea loviturii”, a continuat autorul lucrării citate.

„Cu voia dumneavoastră, ultimul…” intră în scenă prudentul Ion Iliescu

Proiectul a fost reluat în perioada 1983-1984, când situația economică a țării începuse să se deterioreze în mod clar. Generalul Ioniță se pensionase, în primul rând pentru că refuzase să-l promoveze pe Ilie Ceaușescu, fratele șefului statului, de la maior, direct la gradul de general.

Digisport.ro

FOTO Un nou cuplu celebru. După un an de speculații, a anunțat relația și “internetul a explodat”

„Dar Ioniță reușise să și-l apropie pe generalul Nicolae Militaru și pe generalul Ștefan Kostyal, care fuseseră colegi la Academia Militară „Voroșilov” din Moscova, în perioada 1956-1958. În acea perioadă, atât generalul Ioniță, cât și generalul Militaru se aflau în contact cu Ion Iliescu, considerat de noi toți ca omul cel mai indicat să-i ia locul lui Ceaușescu, drept lider al Partidului Comunist”, a continuat Brucan.

Acesta a subliniat faptul că Ion Iliescu ocupase poziții importante în partid: Prim secretar al UTC, șef al Secției de Propagandă a Comitetului Central, dar, în 1971, când Ceaușescu a revenit din călătoria petrecută în China și în Coreea de Nord, cu ideea de a introduce și în România o „revoluție culturală”, Iliescu și-a prezentat dezacordul, în cadrul sistemului de partid. Ceaușescu s-a rezumat în a-l marginaliza de la „centru”, trimițându-l la Iași și, ulterior, la Timișoara, ca secretar de partid.

Deși Iliescu nutrea o antipatie profundă față de Ceaușescu, potrivit lui Silviu Brucan, viitorul șef al statului post-decembrie 1989 „în practică, a încercat să-i descurajeze pe Ioniță și pe Militaru în privința organizării unei lovituri militare, considerând-o drept o încercare periculoasă”.

Când dictatorul nu-i acasă, joacă armata pe masă

Cu toate acestea, generalii continuau să-și pună planurile în aplicare. Ei considerau că momentul oportun pentru declanșarea operațiunii se află într-o perioadă în care Ceaușescu este plecat în străinătate. Și exact așa se vor petrece evenimentele din 1989, când răzmerița de la Timișoara a debutat în timpul vizitei oficiale a dictatorului în Iran. Dar, să nu anticipăm…

Autorul cărții „Generația irosită” dezvăluie cum generalii observaseră că, în 1977, când avusese loc celebrul cutremur din România, iar Nicolae și Elena Ceaușescu se aflau în vizită într-o țară africană, întregul aparat de stat fusese paralizat și inclusiv informația privind amploarea dezastrului nu fusese dată publicității decât după stabilirea comunicării telefonice cu respectiva capitală africană, când Ceaușescu le-a dictat cum să formuleze comunicatul oficial.

Aici intervine un amănunt special. Brucan începe să vorbească la plural, ca și când ar fi luat parte, personal, la complot: „Dar, pentru a pregăti lovitura, trebuia să știm dinainte programul vizitelor de stat în străinătate, iar acesta era secret. Am încercat să contactăm mai mulți demnitari, însă fără succes. Până la urmă, dr. Ioan Ursu, membru al Comitetului Politic Executiv, a acceptat să coopereze și ne-a furnizat programul vizitelor de stat pentru următoarele șase luni”.

În paranteză fie spus, așa cum s-a vorbit despre faptul că generalul Militaru și chiar Ion Iliescu au fost racolați de GRU, respectiv KGB, în perioada în care au studiat la Moscova, Ioan Ursu, doctor în fizică, primise o bursă Fullbright, în anii ’50, și ajunsese la Washington, tocmai în perioada în care ambasadorul României în SUA era nimeni altul decât… Silviu Brucan.

Generalii Dumitru Pletos și Paul Keller, trădați de camarazii Gomoiu și Popa

Conspiratorii au hotărât să intre în acțiune în octombrie 1984, când Ceaușescu era invitat în Germania de Vest. Ei contau pe sprijinul Garnizoanei Militare București. În prima fază, scenariul prevedea arestarea celor mai apropiați asociați ai președintelui, Emil Bobu, Ion Dincă, Tudor Postelnicu, Ilie Ceaușescu și Ion Coman și, simultan, capturarea postului de Radio și Televiziune, pentru a chema populația să se ridice împotriva dictaturii. Așa cum susține și Brucan în lucrarea sa, împletirea loviturii militare cu răscoala populară era ideea centrală a scenariului.

Continuarea evenimentelor este relatată de autorul citat: „Operațional, o divizie mecanizată, condusă de generalul Pletos Dumitru, și o divizie de tancuri, condusă de generalul Keller Paul, amândouă aflate în apropierea Bucureștiului, urmau să intervină pentru a ține forțele de Securitate la respect. Accesul la un depozit mare din munții din Târgoviște era asigurat de comandantul acestuia, locotenentul-colonel Ion Suceavă.

Dar, surpriză! La sfârșitul lui septembrie, principala unitate militară din Garnizoana București a fost trimisă la culesul porumbului, iar generalul-comandant trecut la pensie, așadar conspirația fusese trădată”.

Brucan rememorează că, ulterior, a aflat că doi generali, Gomoiu și Popa, fuseseră atrași marginal în complot și informaseră conducerea. Din fericire, conform regulilor oricărei conspirații, cei doi erau la curent doar cu o parte a scenariului, în care erau direct implicați, fapt care i-a salvat pe principalii organizatori de o represiune mai severă.

Moartea suspectă a generalului Ion Ioniță, „înțepat” în autobuz

Generalul Kostyal a fost arestat și apoi exilat la Curtea de Argeș, iar Ioniță și Militaru au fost chemați la Comitetul Central de către Bobu și Postelnicu, scăpând doar cu interdicția de a se mai vedea și cu avertismentul de a nu mai întreprinde nimic împotriva regimului.

Trei ani mai târziu, generalul Ioniță a murit în urma unui cancer suspect. „El îmi spusese că, în timp ce călătorea într-un autobuz aglomerat, a simțit o împunsătură în spate, urmată foarte repede de dureri îngrozitoare. Cecilia, soția sa, a cerut o autopsie, dar autoritățile au refuzat. Și, deși era general cu cel mai înalt grad și fost ministru al apărării, a fost înmormântat fără onoruri militare”, a încheiat Silviu Brucan capitolul dedicat comploturilor militare create împotriva lui Nicolae Ceaușescu.

Nea Nelu, președinte, Militaru doar un candidat cu procentaj de 0,22%

Aceasta a fost cea mai amplă încercare de răsturnare a regimului dictatorial. Imortant este că, deși lovitura de stat a eșuat, efectul ei în armată și principalii actori, Nicolae Militaru și mai ales Ion Iliescu, au revenit în prim plan la Revoluția din decembrie 1989.

Dacă traseul lui Iliescu este binecunoscut, în privința lui Nicolae Militaru lucrurile au fost mai complicate. Deconspirat, încă din 1978, de agentul de securitate Gheorghe Trosca (ucis la revoluție, din ordinul lui Militaru), drept agent GRU (n.r serviciile de spionaj militar sovietic), generalul a avut un traseu sinuos.

Mai întâi a devenit primul Ministru al Apărării, după evenimentele sângeroase începute la 16 decembrie 1989, la Timișoara. Ulterior a fost obligat de foștii colaboratori să se retragă din viața publică, după prima remaniere a Guvernului. În 1996, a candidat la Președinția României, obținând un scor de 0,22%. A murit la numai o lună după alegeri.