Confesiunile medicului care a trăit în spital 7 zile, la Revoluţia din 1989: „Nu mă așteptam să scăpăm”

Prof. dr. Șerban Bubenek, medicul care a reușit alături de colegul său doctorul Costin Scarlat, să îi salveze viața lui Mihai Grecea, regizorul rănit grav în timpul incendiului de la Colectiv, cu ajutorul unui aparat experimental, a vorbit despre exeperiența pe care a trăit-o în timpul Revoluției din 1989, când Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost executaţi.

Șapte zile cât o viață

În prezent, managerul Institutului de Urgență pentru Boli Cardiovasculare „Prof. dr. C.C. Iliescu”, Șerban Bubenek face parte dintre medicii care au trăit șapte zile la rând în Spitalul Municipal București (în prezent, Spitalul Universitar din Capitală), pe vremea când avea doar 30 de ani și era rezident la ATI.

Medicul a vorbit despre recuperarea soției sale din Piața Universității, despre milițienii care au încercat în zadar să afle informații despre pacienții internați acolo, dar și despre lucrurile care l-au marcat pe parcursul celor șapte zile pe care le-a petrecut în spital, fără să se ducă măcar o oră acasă.

Totul a început pe 21 decembrie, atunci când tânărul Șerban Bubenek, la spital fiind, a plecat să își caute soția, despre care aflase că se afla în Piața Universității, în mijlocul manifestațiilor.

Digi24.ro

Vedeta de filme pentru adulți Jenna Jameson a mai primit o lovitură după ce medicii i-au spus că mai are câteva luni de trăit

 „Pe 21 decembrie eram la Spitalul Municipal, unde eram rezident la ATI, ascultasem la radio despre cele întâmplate în Piață și despre discursul întrerupt al lui Ceaușescu. La terminarea programului știam deja că lumea este încă în Piața Universității și acolo se declanșase o mișcare împotriva regimului.

Atunci am sunat acasă și am aflat cu stupoare că soția mea știa mai multe decât mine și deja plecase în Piața Universității. Astfel încât, îmbrăcat în haine de spital, am luat-o de acasă pe soacra mea, care era cetățean străin, și m-am gândit că acest lucru mă va ajuta să ajung în locul unde se întâmplau manifestațiile, iar miliție nu o să se dea așa tare la noi.

Dar scutierii nu ne-au lăsat să trecem, așa că am plecat acasă, pentru că eram mult prea vizibil în uniformă și fusesem informat că nu e nimeni rănit și nu e nevoie de mine acolo”, a declarat Șerban Bubenek pentru FANATIK.RO.

Înapoi la spital

Temându-se pentru viața lui, pentru că hainele de doctor pe care le purta îl transformau într-o țintă sigură, a decis să plece acasă, unde nu a reușit însă să stea foarte mult, pentru că a fost chemat de urgență la spital.

Digisport.ro

FOTO Proteste la Munchen. ”Nici nouă nu ne place de tine! Ieși de pe stadionul nostru” / ”Își mulg fanii ca pe vaci”

„Când am ajuns acasă am fost chemat înapoi la spital, la rugămintea unui amic al unui alexandra.cimpeanu@gmail.comcoleg de breaslă, care mă rugase să merg acolo de urgență acolo pentru a mă interesa de fiica sa, despre care aflase că e deja la Municipal în stare gravă, adusă de la Sala Dalles.

Odată ajuns, am intrat în secție la ATI, unde erau deja niște tărgi pe o parte și pe alta a coridorului și undeva pe jos, sub niște cearșafuri, sub niște pături, primele victime ale Revoluției. Informându-mă la fața locului, am aflat că fiica colegului meu, Mihaela Alexandra Marcu, murise violent, strivită de un TAB, se pare că ea avea să fie primul erou al Revoluției”, mărturisește medicul.

Ultima vizită acasă

Odată ajuns acolo, nu a mai putut pleca acasă, pentru că valul de răniți și morți începuse să se rupă: „Începând din noaptea aia, deși nu eram de gardă și teoretic nu aveam ce căuta acolo, nu am mai plecat din spital, pentru că începuseră să vină din ce în ce mai mulți răniți, așa că am rămas, alături de alți colegi veniți de acasă, pentru a ajuta”.

Medicii veniți de acasă pentru a-și ajuta colegii pentru a salva cât mai multe vieți au făcut echipă și au ascuns numele răniților și decedaților de ochii Securității în căutare de disidenți.

 „Îmi aduc aminte că toată noaptea am îngrijit răniți împreună cu medicul ATI de gardă în acea noapte, doctorița Dana Pop, și am luat decizia să facem o listă separată și secretă, în timp ce ascultam Radio Europa Liberă.

Fusesem anunțați că dimineața la 6 cadrele de miliție se vor prezenta la spital și lua toate foile de observație și raportul de gardă cu toate numele și toate datele victimelor care trecuse pe la ATI. Într-adevăr, pe 22 la prima oră au venit niște milițieni, dar au dispărut destul de repede”, mai completează el.

Când regulile nu mai contează

Un pacient și mama lui au fost victimele pe care nu le va uita niciodată, susține medicul. Atunci a realizat cât de aproape este România de momentul pe care îl aștepta toată lumea, respectiv libertatea.

 „După ce au plecat ei, ceea ce m-a marcat pe viață a fost apariția unei doamne răvășite, o femeie de 50 de ani, care își căuta fiul. Întâmplător, pacientului (n.r. – Ilie Dumitru) îi făcusem anestezie peste noapte, fusese politraumatizat sever, bătut, împușcat.

Dar era în viață și stabil. Deși fusesem avertizați de miliție să nu dăm drumul aparținătorilor în secția ATI, am dus-o pe această doamnă la patul fiului său și acolo am rămas. Nu aveam de gând să o las prea mult, pentru că îmi era teamă că se întorc milițienii, așa că am asistat la discuția dintre cei doi, care m-a marcat pe viață și nu o să o uit niciodată.

Ea l-a întrebat foarte abrupt de ce s-a dus în Piață, iar el, foarte senin, deși era plin de tuburi, perfuzii, de-abia recuperat din sala de operații, a spus: Dragă mamă, am trei copii și nu mai suportam. Femeia a luat o pauză destul de lungă și i-a spus așa: Chiar dacă ai să mori, să știi că sunt mândră de ce ai făcut. Nu am crezut atunci că un om simplu, așteptându-se să moară, poate să fie așa de puternic”, spune emoționat medicul.

După acel moment, Șerban Bubenek a încercat să îl găsească pe erou, dar, din păcate, nu a reușit: „L-am căutat pe acest Ilie Dumitru pe toate forumurile, dar nu am avut noroc, sper că trăiește”.

Victoria, primul copil liber din Capitală

La puțin timp, la Spitalul Municipal, pe 22 decembrie a venit pe lume o fetiță, Victoria, bebeluș botezat chiar de medicii care au participat la nașterea ei. „Pe la 7:30 în aceeași zi am fost chemat într-o operație cezariană de urgență și eram în sală împreună cu doctorul Iulian Badea și profesorul Florin Costandache, care a venit și el în sala de operație.

 De la etajul 6 vedeam foarte bine malul Dâmboviței și Splaiul Independenței, pe unde treceau coloane mari de oameni spre Piața Operei și cu fiecare minut care trecea erau mai mulți care scandau, aveam pancarte și mi-am dat seama că s-a terminat”, a mai declarat medicul.

„La momentul acela nu aveam nicio informație, la radio nu se spunea nimic. În orice caz, atunci când copilul s-a născut la ora 8, ne-am întrebat ce nume să îi punem și am zis că o botezăm Victoria”.

Masacrul de după 22 decembrie

După ce au trecut primele două zile (21 și 22 decembrie), au început să apară zvonurile conform cărora spitalele urmau să fie atacate de teroriști. Pentru a se proteja și pe ei, și pe pacienți, medicii s-au baricadat în spital.

„Noi ne-am organizat sub imperiul acestei dezinformări masive conform căreia trebuiau să vină teroriștii care urmau să ne atace spitalul, ne-am organizat în primul rând să apărăm blocul operator și reanimarea.

De undeva dintr-un bloc al gărzilor patriotice au venit niște oameni care s-au decis să apere intrarea în spital, iar noi, doctorii de la reanimare, chirurgi și anesteziști, ortopezi și ce eram în blocul operator, am strâns toate extinctoarele din spital și ne-am pregătit să ne apărăm cu ele.

Se auzise că vor veni să ne atace, dar nu s-a întâmplat acest lucru. Drama a fost că au început din 22 decembrie să vină din ce în ce mai mulți oameni răniți, atât din cadrul armatei, cât și civili, grav răniți, împușcați, o parte din acești oameni au ajuns la noi deja morți”.

Eroina Maria Ionescu

Maria Ionescu, un medic neurolog, a reușit atunci să impresioneze pe toată lumea prin dârzenia de care a dat dovadă când a fost vorba să își scape de la moarte pacienții.

 „O altă întâmplare care m-a marcat în acele zile a avut-o ca protagonistă pe șefa de la neurologie, Maria Ionescu, care primise doi tineri sub 25 de ani, iubiți. Ei fuseseră bătuți îngrozitor de milițieni, care voiau sa îi ia la secție ca să îi interogheze.

Copiii ăia erau masă însângerată, chiar dacă vorbeau și erau conștienți. Iar medicul Ionescu, cu un curaj extraordinar, m-a chemat să îmi dau avizul pentru a-i transfera la reanimare pentru a le salva viața, dar acolo nu prea mai erau locuri.

Așa că am văzut cu ochii mei cum acei milițieni țipau la colega mea, pe care încercau să o intimideze, iar ea le-a zis că nu le mai dă buletinele acestor copii sub nicio formă și nu se pot atinge de ei.

Apoi am intervenit și eu, explicându-le că acei pacienți nu sunt transportabili nicăieri, însă milițienii insistau vehement să îi ancheteze în continuare la secție, să le pansăm câteva răni și să îi externăm. Totul s-a întâmplat în noaptea de 21 spre 22 decembrie”.

Medicul cel calm

Dar colega sa nu a fost singura care a dat dovadă de un curaj ieșit din comun: „Atunci l-am chemat pe șeful de secție de la terapie intensivă, care se afla și el în spital, deși nu era de gardă, în vrea aceea medicul Puișor Ionescu.

Aparent, el era cel mai liniștit, cel mai blând și cel mai puțin conflictual dintre toți cei care lucrau la spital. El a venit în fața milițienilor care țipau la noi și l-am văzut complet transformat, le-a vorbit milițienilor pe un ton care i-a acoperit.

Le-a spus că sunt niște asasini și că dacă el ar avea copii nu ar dori să părăsească spitalul. Până la urmă, doctorița Ionescu, cea care îi internase și era responsabilă de ei, le-a spus milițienilor că nu le va da buletinele până tinerii nu se întremează.

Ei bine, între timp, lucrurile escaladaseră în stradă, iar aceștia nu și-au mai făcut apariția. Până atunci nu am crezut că o femeie de un 1.45 metri și 35 de kilograme este în stare să le țină piept namilelor de milițieni”.

Informații ascunse de comuniști

Se pare că dorința de libertate a celor care își salvau semenii răniți de gloanțe a fost mai presus de frica de a fi omorâți, iar lista secretă cu pacienți și eroi decedați atunci nu a ajuns nici la miliție, nici la procurori.

 „De atunci și până în 31 decembrie am mai văzut niște indivizi care se tot plimbau pe acolo, probabil pentru a aduna informații, și-au notat niște nume, dar nu au plecat nici cu raportul de gardă, nici cu foile de observație ale pacienților. Iar lista pe care o făcusem cu doctorița Pop, în dublu exemplar, nu a ajuns pe mâinile miliției.

Conform documentelor oficiale, un camion de cadavre a ajuns atunci la crematoriul din București, au fost arși vreo 40 și ceva de oameni, după care, sub conducerea domnului comandant de miliție, care se numea Moraru, au fost duse la Glina și aruncate într-o groapă de canal. Acest lucruri s-au aflat, din păcate, imediat după revoluție”.

Cum s-a tras în spital

În final, medicul ne-a povestit că Spitalul Municipal nu a scăpat de rafalele de gloanțe: „Pot să vă mai povestesc că între 23 și 30 s-a tras în spital de vizavi, din șantierul în care se construia Sala Radio. Acolo era o macara foarte înaltă și în vreo două seri am avut parte și de această experiență. Din fericire, nu a fost nimeni rănit. Nu știm nici acum cine a tras sau de ce”, a mai declarat Șerban Bubenek.

Soluția care i-a salvat viața lui Mihai Grecea, după Colectiv

Mihai Grecea este unul dintre răniții din Colectiv căruia i s-a refuzat transferul în străinătate, chiar dacă a suferit arsuri pulmonare foarte severe iar, la un moment dat, a ajuns să mai aibă doar 12% șanse de supraviețuire.

În acel moment critic în timp ce se afla în comă indusă la spitalul Elias, familia lui Mihai a fost de acord ca doi medici veniți de la Institutul de Cardiologie C.C. Iliescu, Șerban Bubenek și Costin Scarlat, l-au transportat la Fundeni după l-au conectat la un aparat, folosit în premieră pe un pacient ars în România.

Conectat la ECMO, un aparat cu ajutorul căruia plămânul afectat să se regenereze. Mihai a mai stat încă nouă zile din comă, deși cu doar două săptămâni înainte fusese declarant practic, mort.  Astfel, tânărul regizor a devenit al 7-lea om din lume, cu acest diagnostic, care a supraviețuit datorită aparatului respectiv.