Cornel Dinu face “radiografia” săptămânii româneşti în cupele europene. De ce a ajuns “fecesebecaliuţa” între cămaşa de forţă şi clopotniţă

Balul din această săptămână al echipelor româneşti în tururile preliminare ale competiţiilor europene a fost deschis de CFR prin returul din Israel cu Maccabi. Anunţaţi de nervosul Dan Petrescu drept „teribil de periculoşi”! Mai ceva ca macabeii, „ciocanele” în traducere, patrioţi evrei ce au luptat cu aproape 200 de ani înainte de era noastră împotriva impunerilor şi religioase ale grecilor cotropitori ai Regelui Antiochus.

Cornel Dinu face “radiografia” săptămânii româneşti în cupele europene. De ce a ajuns “fecesebecaliuţa” între cămaşa de forţă şi clopotniţă

Dar Maccabi („ciocanul” ce a fost şi în fotbalul nostru o frântură de ani) nu a putut remonta dezavantajul de un gol de la Cluj. Au declanşat de la început ceva furtună în joc, au marcat, dar şi prin neşansa gafelor din propriul careu s-au văzut conduşi de clujeni destul de repede. „Ciocanele” de acum s-au dovedit mai mult „ciocănele” de ritm muzical. Au presat ultimele 20 şi ceva de minute blocul defensiv al lui Dan Petrescu, aşezat mereu ca o reţea de sârmă ghimpată greu de străpuns şi în campionat pe posesie şi presionare adversă. Echipa mai puternică şi mai realistă în joc, CFR-ul, s-a calificat pe merit mai departe. Bucurie mare la final, cu horă de coumunităţi, avându-l în centru pe năbădăiosul Petrescu. Ca şi după Astana, predominând în vorbe şi îmbrăţişări, ca într-un triumf roman, valoarea (prea puţin contestată de noi) parcă de elite europene a celor două depăşite.

Totuşi, culmea confuziei a semănat-o după joc antrenorul „macabeilor”, sârbul Ivic. A cărui eleganţă şi tehnicitate ca jucător am remercat-o la mijlocul anilor ’90, în distribuţia entuziasmantă de doar tineri a lui Tumbakovic de la Partizan Belgrad. Fostul „decar” de coloratură a afirmat stupefiant că „echipa mai bună nu s-a calificat” adică a lui Maccabi?! Nu are nici scuza că ar fi fost bulversat de bombardamentele inumane ale NATO asupra Belgradului în vara lui 1998, el nemaifiind acolo. Dacă ne reamintim că Dan Petrescu a avut succes în Scoţia când era campion cu Unirea Urziceni să aşteptăm cu măcar speranţă disputa împotriva catolicilor de la Celtic.

Cornel Dinu despre Viitorul: Care e “păcatul” ofensivei lui Hagi

La aproape 24 de ore, joi, la ceasurile 18, în care Bucureştiul este blocat în circulaţie, în oaza de lângă zbuciumul Mamaiei, la Ovidiu, Viitorul a încercat să dreagă busuiocul în faţa arcei parcă a lui Noe de naţionalităţi a Gent-ului. Ce avusese 6-1 după aproape 60 de minute de joc acasă, încheind de atunci conturile calificării per total. Bătea o boare doar teoretică la acest retur, după ce stoper-ul Ţîru marcase două goluri în Belgia, reducând dramatismul de set de tenis de la 6-1 la un 6-3 final. Scoţând din nou în relief că apărarea centrală a lui Hagi suferă de mult timp. Poate şi de aceea, neavând remedii până acum de selecţie şi de pregătire defensivă, Viitorul etalează posesie în terenul advers, schimbări de direcţie, în care rar pierd mingea, şi pressing avansat pentru a masca găurile apărării centrale. Desigur, dând Cezarului Hagi ce merită, aceasta a fost patina lui în fotbal şi atunci când juca şi încânta la cel mai înalt nivel.

Are şi destulă dreptate Gică Hagi că suntem sub fotbalul belgian. Ca instruire, arie de selecţie, atât de largă la ei, dar şi manieră de a ne antrena realist. Astfel, jocul de atac al celor de la Gent este simplu, cât mai repede şi direct spre poarta adversă. Apelând la verticalizări rapide ori de câte ori sunt în terenul advers. Cu siguranţă antrenate cu perseveranţă. Altfel nu s-ar explica ritmicitatea şi agresivitatea lor spre poarta adversă. În această privinţă suferă nu numai Viitorul, ci tot fotbalul nostru. Ades spectaculos, jocul Viitorului în terenul advers se materializează mai mult după unduiri de pătrunderi laterale ce dezechilibrează defensivele adverse, eliberând un atacant pentru a finaliza. Iar în fotbalul ce-l invidiem se caută mereu lansare pe culoar de finalizare chiar dacă efectul Guardiola la Barcelona presupunea posesie prelungită. În fond, tot pentru a desface blocurile de 5+4 ale sistemului defensiv advers, cantonat în 20 de metri maxim, pe două linii, în faţa propriului careu. Un fel de „Bate şi ţi se va deschide” practicat cu încăpăţânare productivă. Ei, realişti şi practici în mai toate, noi, mai mereu aceiaşi flecari nu numai în fotbal.

Cornel Dinu despre U Craiova: „Sălbăticia unui handicapat comportamental şi-a pus pecetea asupra disputei”

Parcă la concurenţă televizată cu Viitorul, dar numai cu repriza a doua, Craiova s-a calificat la penalty-uri în faţa „honvezilor”. Îmbrăcaţi spre negru ca şi infanteria austro-ungară încă de dinaintea ui Franz Josef. Ce coincidenţă bizară! Atunci, regimentele erau formate cel mult din naţionalităţile forţatului imperiu. Croaţi, sloveni, mulţi români neaoşi din Transilvania. Honved-ul de acum, supus şi el migraţiei fără limită, nu-i mai poate afişa pe celebrii Puskas, Kocis, Czibor, Grosics sau Lorand. Ce îngenuncheau echipele de club sau reprezentative în anii ’50. De aceea, au evoluat la Craiova spre final în atac cu patru africani „de coloratură”. În majoritatea timpului, într-un „catenaccio all’italiano”, premeditat de antrenorul din „Cizmă” Giuseppe Sannino. Fără spaţii, şi neantrenată nici ea pentru a le desface, Craiova a dominat, dar nu a înscris. Deşi a avut câte două situaţii în care putea îndupleca tabela să-i arate superioritatea în fiecare repriză. A şi tremurat spre finalul minutelor oficiale, pe contraatacurile nigerienilor şi camerunezilor din avanposturile distribuţiei budapestane. Capitală superbă, în care sunt convins că exoticii africani fac furori în pusta feminină de pe „Vaci Utca”.

Numai că atunci când mai erau două minute până la penalty-uri, sălbăticia unui handicapat comportamental şi-a pus pecetea asupra disputei. A aruncat o petardă lângă arbitrul irlandez, acesta s-a prăbuşit secerat, urmând o încăierare greu de acceptat. Un „rix” de jursiprundenţă romană şi suspansul că se poate hotărî orice, în cele 30 de minute de parlamentări cu oficiali şi neoficiali ce a urmat. Recertificând, dacă mai era nevoie, disoluţia şi şubrezenia instituţiilor statului de la noi, adormite parcă de ceva decenii în…doar expectativă. Cât de adevărat sună versul unei vechi romanţe transilvane: „Mânate în urgie popoarele pier!”… Şi sigur am ajuns în urgie, atâta timp cât şi un singur călcător de lege nu a fost pedepsit pilduitor încă de la prima abatere. De aici nu a mai fost decât un mic pas până la huliganismul şi agresivităţi în masă, interpretate ca bravuri de atâţia inconştienţi dirijaţi ai momentului. În toate ţările Europei de Apus, ordinea s-a aşezat cu sabia atunci când oricine a călcat-o, cu mai bine de 500 de ani în urmă. Noi spunem de multă vreme că „unde-i lege nu-i tocmeală” şi pentru că tocmeala n-are legi! Nu avem însă putere şi voinţă pentru a respecta şi mai ales de a pune în practică aşa ceva.

Nimeni la noi nu a mai amintit în acest sens cum au fost puşi la punct imediat după drama de pe Heysel, în 1985, huliganii englezi care o luaseră de câţiva ani razna. Prin legi aplicate imediat în care oricine greşeşte este pedepsit reparatoriu, fără excepţie. Se poate şi la noi, dar cu siguranţă, nu se vrea. Prea mulţi dintre cei care ne hotărăsc soarta din fotolii ministeriale sunt convins că nu au auzit de luminatul Dimitrie Cantemir şi al său motto şi epitaf: „Unui lucru fără cale, cale dând, alte lucruri fără cale se vor naşte prea curând”. Adaptând la fotbalul nostru, destul de pătat infracţional, să nu ne surprindă că lăsând fără pedeapsă de atâta timp o simplă rostire vulgară, prea repede vor cădea petarde lângă arbitru, aşa cum s-a întâmplat joi la Craiova.

Digisport.ro

Arpad Paszkany s-a afișat cu noua iubită, cu 24 de ani mai tânără, iar acum s-a aflat totul: femeia a rupt tăcerea

Se poate continua pe această temă la noi atâta timp cât aleşii poporului nu-l servesc, ci îl înşală mânaţi doar de căpătuială. Nu e prea mult spus acum la noi adevărul că „Somnul raţiunii naşte monştrii”! Pentru că de mulţi ani nu mai dovedim nici măcar un dram de raţiune.

După prelungiri, pe frumosul stadion al Băniei, „Craiova Minima”, acum, s-a calificat prin inspiraţia portarului Pigliacelli. Care, parând primele trei penalty-uri trase îndoielnic de „honvezi”, mă făcea să cred că, dacă s-ar fi continuat, nu-i exclus ca recordul lui Duckadam de la Sevilla să fie cel puţin egalat.

Coenel Dinu despre FCSB: “Câinii urbei erau să urle a pagubă totală”

În fine, despre ce-i cu „fecesebecaliuţa” am spus în mare în editorialul de ieri. N-as fi vrut să se confirme prin prestaţia aiuritoare a distribuţiei vicecampioanei la Giurgiu. Unde câinii urbei erau foarte aproape de a urla a pagubă totală, după atâtea pofte fără legătură cu normalul de a conduce o grupare de fotbal, poftite fără noimă de proprietarul echipei. S-au scris şi se vor scrie sute de rânduri în continuare despre stingerea sau chiar incendierea fostei onorabile Steluţe, unde cel ce o administrează o face cu siguranţă mult mai rău decât la propria turmă de oiţe necuvântătoare. Dacă am prevăzut de câţiva ani că lucrurile care se petrec la Dinamo sunt şi pentru că aşezarea clubului este între Circ şi Spitalul de Urgenţă, acum la „fecesebecaliuţa” ce se întâmplă este între cămaşă de forţă şi clopotniţa din care se aud dezacordurile finalului de suflare.