Era o zi de luni, 2 august 1948, în zori, când doctorul Tică Radulovici își anunța victorios cumnatul, avocatul Petre Dinu, în curtea cestuia din Târgoviște, că… „A apărut acum o oră! Lila e bine. A luptat singură… Tare femeie! E plin de păr, pare puternic și urlă! Urlă de a surzit pe toți!”.
Lila era soția lui Petre și sora lui Tică. „Urlătorul” plin de păr era al doilea fiu al Lilei și al lui Petre, Cornel. Cornel Dinu.
„…Acest fiu de boier de la Bârlad, inteligent și arțăgos, crescut în umbra Turnului Chindiei, în răcoarea legendarei Văi a Voievozilor și pe pământul sfințit de poeții Văcărești, părea, prin naștere, hărăzit norocului”, cum îl caracteriza nănașul său, inegalabilul maestru al metaforei, regretatul Fănuș Neagu.
Cornel Dinu împlinește, așadar, 73 de ani. S-a scris și s-a vorbit atât despre Cornel Dinu încât ar fi redundant să-i mai amintim cariera de fotbalist, antrenor, președinte de club, administrator delegat ale cărei cifre le găsiți, totuși, la finalul articolului…
Pe lângă toate acestea, Cornel Dinu a scris. Zeci de articole despre fotbal în diferite ziare și reviste, trei cărți autobiografice (Zâmbind din iarbă – 2007, Jucând cu destinul – 2008, Misterele lui Mister – 2019), zeci de editoriale online la FANATIK.RO.
FANATIK a descoperit un articol scris de Cornel Dinu pe 10 decembrie 1981, în revista Flacăra” a regretatului mare poet Adrian Păunescu, la rubrica „Omul care joacă”. Și care frapează prin… actualitatea sa, valabilitatea sa și după 40 de ani!
Citiți în continuare câteva fragmente de acel articol, intitulat „Învingătorii nu se formează cu principii învinse”, și apoi părerea lui Cornel Dinu, după 40 de ani de la acele rânduri, într-un interviu în exclusivitate pentru FANATIK.
„Orice acțiune colectivă, fie ea și un aparent simplu joc, depinde de structura caracterelor care se înfruntă, de calitatea educației lor totale, de la cea profesională la aceea din afara cadrului activității specifice”
„Simt că, de câțiva ani, cluburile noastre de fotbal și-au pierdut destul de mult din canoanele de tradiție prin care erau cunoscute, fenomenul devenind chiar periculos prin faptul că nou-veniții, nemaigăsind percepte clare de conduită cărora să li se supună, pot foarte ușor să-și etaleze propriile obiceiuri, nu întotdeauna bune”
„Tradiția este o condiție a ordinii și de aceea ea este păstrată, îmbogățită și pusă în pas cu realitățile timpului, asigurând ținuta de comportament general și apoi de joc pe care o au echipele care știu ce vor și, astfel, se respectă”
„E drept că și oamenii de tradiție au cam dispărut din cluburile etalon ale fotbalului nostru, locul lor fiind luat mai mult de funcționari profitori decât de personalități curate, capabile să investească ele mai întâi, fie numai și moral…”
„Este o realitate… aceea că echipele noastre apar pe parcursul unor perioade mai lungi cu chipuri, comportament și prestație de încrezători și deci mai apropiați de victorie. Sunt mulți factori care creează o astfel de stare…”
„Sunt ordine primite din birouri în care sufletul jucătorului nu poate pătrunde în complexitatea lui. Sunt rațiuni care dictează deasupra nevoilor reale ale echipei”
„Sunt gusturi, slăbiciuni sau chiar chilipiruri ce răsfață personaje a căror minte și calitate morală nu-i ajută nici să treacă strada de pe o parte pe alta”
„Sunt învinși cei născuți pentru a conduce ca învingători, blamați din zvonuri cei care știu să mai și zâmbească, mângâiați și îngrijiți în culcușuri calde specialiștii în delațiune și vânzare”
„În fine, firul Ariadnei fotbalistice fiind atât de încurcat, văd din ce în ce mai chipuri de învingători adevărați în echipele noastre… …Este un moment al adevărului în societatea noastră și trebuie folosit și în fotbal, pentru că nu se pot crea mentalități învingătoare cu principii și măsuri învinse”
Mister, au trecut 40 de ani și parcă se cam potrivesc gândurile dumneavoastră…
– Pentru că exact 1981 este anul în care începuse nebunia și în România. Apăruseră deja primele semnele ale decadenței, ale compromiterii echității și demnității socialiste, chiar prezente, adevărate, nu doar povești, în anii ’60-’70. Și practicate cu atâta succes și onestitate nu numai în țările nordice ale continentului, ci și un proces în continuă dezvoltare, să sperăm spre o societate, o orânduire mai bună decât cele de până acum.
Ce-i lipsește, Mister, României de azi, societății noastre de azi?
– N-am avut și nu avem continuitate și ne comportăm rar ca un popor, ca o națiune. Prea multe cozi de topor am îngăduit la conducere, care au vândut țara intereselor străine pentru interesul personal. Se spunea înainte de 1989 că era inversată scara de valori… Era o glumă față de ceea ce este astăzi!
Suntem o naţie care nu ne respectăm tradiţia şi lucrul acesta ne costă foarte mult. Suntem supuşi legendei meşterului Manole, generaţia care vine distruge ce a făcut cea precedentă. Şi de aici tot răul…
Din păcate, la ora actuală, am preluat doar abțibildurile capitalismului, care cu zi ce trece devine muribund, banul fiind tentația supremă, chiar obținut împotriva legilor, regulilor și moralei creștine.
Într-un cuvânt, ce-i lipsește fotbalului nostru?
– Profesionalismul.
Și lui Dinamo ce-i lipsește?
– Liniștea, răbdarea și mai ales competența de altădată. Când pierdeam, și se întâmpla rar, noaptea n-apucam să închidem ochii, întorceam cearceaful de furie și suferință.
Aveam educația că ni se va da ceea ce merităm, chiar dacă jucând de la egal la egal de cele mai multe ori cu echipele din străinătate și știind ce diferență de remunerație este între noi și ei, ardeam până la ultima picătură de energie, păstrându-ne modestia, educați că cea mai mare bucurie este aceea de a câștiga pentru poporul tău. Iar a doua zi toți porneam să construim din nou.
Nu exista atâta ambiție deșartă, subiectivă, atâta goană numai după bani, afaceri, furăciuni, iar conducerea era formată cu adevărat din oameni de fotbal.
Dar lui Cornel Dinu ce-i lipsește?
– Foarte mulți prieteni. Români adevărați, patrioți adevărați… Nu patriotarzi ca lichelele politice care ne conduc azi… Seriozitatea, educația, iubirea și mândria de popor liber, toate sunt azi basme ale trecutului. Din păcate, mulți cu care mă întâlnesc acum nu știu ce este prietenia: să asculți și să dai, nu să contrazici, să ignori și să ceri.
„Când eram tânăr, a fost «Crimă și pedeapsă». Acum, «Jurnalul fericirii» al lui Steinhardt, un evreu creștinat în închisoarea de la Aiud, și cărțile lui Petre Pandrea”
„Îl rostesc în fiecare seară când îmi spun rugăciunea: «Cred, Doamne, ajută credinței mele!»”