Cornel Dinu la Revoluția din decembrie 1989. Cum l-a ajutat pe Ion Iliescu după fuga lui Ceaușescu

Revoluția declanșată de lovitura de stat din decembrie 1989 l-a găsit pe Cornel Dinu antrenor la FC Olt Scornicești. FANATIK a aflat de la acesta ce a făcut în acele zile fierbinți, cum l-a ajutat pe Ion Iliescu după fuga lui Nicolae Ceaușescu.

Cornel Dinu tocmai se întorsese pe 19 decembrie din Italia, unde stabilise datele unui cantonament în ianuarie 1990. Prietenul Vova Khon, plecat din țară din 1971 și stabilit în „Cizmă”, i-a spus că a aflat de la doi colonei americani că „I-a venit sfârșitul lui Ceaușescu, s-a hotărât la Malta”. Asta pe 18 decembrie… Revoluție era doar la Timișoara…

Bucureștiul „era tăcut și sumbru”, își amintește „Procuroru’”, „oamenii mergeau încovoiați, apăsați de incertitudine, parcă fără speranța că evenimentele de la Timișoara vor aprinde toată țara”.

Cornel Dinu a participat activ la Revoluție: „Era să mor de vreo trei ori în decembrie ’89”. Cum l-a ajutat pe Ion Iliescu după fuga lui Ceaușescu

Ce făceați, domnule Dinu, în decembrie 1989?

– Era să mor de vreo trei ori în decembrie ’89, mi-a trecut glonțul pe la ureche la propriu.

Unde, când și cum?

– Pe 21 seara am fost la Universitate când s-a făcut baricada. Eram în preajma ambasadei americane, bine păzite, dar cu toate luminile aprinse… se lucra veghind… din când în când intrau și ieșeau acolo figuri ciudate… nu acționau ei direct…

Digi24.ro

O femeie bolnavă de cancer a decis să se mute împreună cu familia în „zona albastră” din Costa Rica, iar viața ei s-a schimbat complet

A doua zi m-am dus cu Ilie Năstase să-și prelungească pașaportul ca să poată ieși din țară spre Paris. Bucureștiul era înțesat de mari mase de oameni ce se îndreptau spre sediul CC. Ilie a plecat pe la două și jumătate cu Air France, cred că o ultimă cursă care a decolat de pe Otopeni pentru că se închiseseră granițele.

M-am întors într-un București liber de Ceaușescu, dar în plin haos. Am lăsat mașina acasă, stăteam pe Dorobanți și m-am dus la Televiziune.

Cornel Dinu: „Ion Iliescu m-a rugat să o aduc de acasă pe soția sa că apăruseră indivizi suspecți care dădeau târcoale casei, ba chiar bătuseră la ușă”

Care era deja Televiziunea Română Liberă și unde l-ați întâlnit…

– Unde era haos de oameni care nu știau ce să facă… Profesorul Dan Marțian m-a luat cu el într-un birou de la etajul doi, unde se redactau știrile, contradictorii de la un moment la altul. Acolo l-am întâlnit pe Ion Iliescu. Am dat contur știrilor până pe la șapte seară…

Ion Iliescu…

– Ion Iliescu a plecat la CC, unde s-a desfășurat diversiunea cu teroriștii care au tras în celebrul balcon în care erau revoluționari fără să atingă vreunul și când s-a întors am mers într-o cameră la etajul 11 din turnul Televiziunii, împreună cu Petre Roman și Gelu Voican Voiculescu.

Digisport.ro

A venit reacția soțului, după ce o jurnalistă celebră s-ar fi sărutat cu alt bărbat în fața a 20.000 de oameni

După vreo oră în care nu s-a dezlipit de telefoane, Ion Iliescu m-a luat deoparte și m-a rugat să o aduc de acasă pe soția sa că apăruseră indivizi suspecți care dădeau târcoale casei, ba chiar bătuseră la ușă și femeia putea fi în pericol.

Amiralul Cico Dumitrescu m-a dus la un colonel, Oană, care mi-a pus la dispoziție un TAB, am luat cu mine și doi băieți „reușiți”, profesioniști de la celebra Direcție a V-a a Securității. Ei înarmați corespunzător, eu cu un jalnic pistol Carpați, obținut cu buletinul…

Acasă, într-o vilă de pe Bulevardul Aviatorilor, gard în gard cu vila familiei Maurer, doamna Iliescu era cu o prietenă, le-am băgat în TAB și ne-am întors fără incidente la Televiziune, în camera de la etajul 11.

Cornel Dinu: „La etajul șase soldatul a avut ideea nefastă să deschidă ușa dinspre coridor… O rafală de mitralieră l-a atins în mandibulă și mi-a trecut efectiv pe la urechi…”

Nu se trăgea încă asupra Televiziunii?

– Nu încă, abia după vreo jumătate de oră de când ajunsesem cu doamna Iliescu s-a declanșat iadul de la Televiziune. Rafale de arme automate, dar și focuri de sniper (n.a. – carabină cu lunetă)… chiar în camera unde eram… instantaneu Mihai Ispas, umbra de corp a lui Iliescu și cu mine ne-am aruncat asupra lui ca să-l protejăm.

Atunci Ion Iliescu a zis să plec cu doamnele din Televiziune acasă la mine, că-i mai sigur. În șir indian, cu un soldat cu arma în mână în frunte, apoi eu și în spatele meu doamnele, am coborât pe scara de serviciu. La etajul șase soldatul a avut ideea nefastă să deschidă ușa dinspre coridor… O rafală de mitralieră l-a atins în mandibulă și mi-a trecut efectiv pe la urechi…

A murit soldatul?!

– Nu, a avut doar maxilarul atins, l-am pansat cum am putut cu batista mea, sângera, abia pe la două noaptea am reușit să-l trimitem la spital cu o ambulanță, într-un moment de acalmie…

Și ce-ați făcut, ați plecat cu Nina Iliescu și prietena ei acasă?

– Nu… Am ajuns la parter, unde se trăgea din toate părțile, ca-n linia întâi a frontului. Colonelul oană avea TAB-ul pregătit, dar mi-a spus că nu garantează că scăpăm teferi dacă plecăm.

Așa că ne-am întors la etajul 11… Se anunțau tot felul de atacuri asupra Televiziunii, cu blindate, cu elicoptere… Am avut ideea să mut celula de conducere într-un birou mai spre interiorul turnului…

Erau acolo Ion Iliescu, Nina Iliescu și prietena sa, Petre Roman, Mihai Bujor, vicepreședintele Televiziunii, mai treceau pe acolo Silviu Brucan, Gelu Voican Voiculescu, Sergiu Nicolaescu, mereu cu un Kalașnikov pe umăr, ca în filmele sale de război…

Cornel Dinu: „N-am să uit niciodată cum a izbucnit Nina Iliescu: „Ionele, orice, numai să nu vină rușii!”…

Și cât ați stat în biroul acela?

– Pe la patru dimineața, era 23 decembrie, am plecat pe pasarela care lega turnul de studiouri, cu Ion Iliescu și Mihai Ispas, în studioul patru să vorbim oamenilor la televizor…

Rafale lungi de automate au izbucnit, parcă ne căutau… am trecut de-a bușilea, protejați de soldați cu foc spre teroriștii nevăzuți…

Pe la cinci, Ion Iliescu și Petre Roman au vorbit, în rusește, cu consulul URSS… Rușii recunoscuseră proclamația Frontului Salvării Naționale și se ofereau să intervină în sprijinul „Revoluției” ca să instaureze ordinea. N-am să uit niciodată cum a izbucnit Nina Iliescu: „Ionele, orice, numai să nu vină rușii!”…

După vreo oră de parlamentări interne, Petre Roman își cam pierduse cumpătul și i-a cerut lui Ion Iliescu să cheme rușii. Nina Iliescu s-a auzit iarăși repetând obsesiv aceleași cuvinte: „Ionele, orice, numai să nu vină rușii!”…

Ion Iliescu, cu un calm mult peste tensiunea momentului, a vorbit cu generalul Gușe, șeful Statului Major al Armatei, cu generalul Victor Stănculescu și pe la șapte și zece a primit asigurări că nu e nevoie de nicio intervenție rusească pentru că Armata română este capabilă să rezolve situația. Am fost acolo, am auzit cu urechile mele cum am scăpat de o intervenție a rușilor…

Cornel Dinu: „Din podul Liceului «Caragiale» se trăgea, răspundeau revoluționarii și soldații din blocul de vis-a-vis… cam șuierau gloanțele pe lângă mine… Am avut noroc…”

Când ați dus-o pe Nina Iliescu acasă la dumneavoastră?

– După ce s-a lămurit situația cu rușii, deja, ciudat, în jurul Televiziunii se mai trăgea doar sporadic… Am coborât cu doamnele, am ochit un băiat puternic, cu mitraliera-n mână și l-am luat cu mine. Era Popică, viitoarea gardă de corp a lui Roman cât a fost prim-ministru. Băiat minunat, mi-a fost de mare ajutor…

Popică a oprit un camion, ne-a scăpat cu un pat de armă în gură de un revoluționar care pusese arma pe noi, și, cu ceva ocolișuri, ama juns în Piața Dorobanți, unde se mai trăgea pe ici, pe colo.

Am luat-o prin niște curți, am sărit ceva garduri, doamnele s-au comportat admirabil, și am ajuns acasă, pe Aviator Marcel Andreescu, unde ne aștepta Silvia mea. Păream în siguranță, dar nu eram…

Cum adică?

– Păi spre seară au trecut de mai multe ori niște mașini dubioase pe strada mea… Păzeam cu rândul, eu și Popică, la geamul dinspre stradă… N-a trecut mult timp și s-a întrerupt telefonul…

Am ieșit și l-am sunat pe Ion Iliescu de la telefonul public de lângă benzinărie… Din podul Liceului „Caragiale” se trăgea, răspundeau revoluționarii și soldații din blocul de vis-a-vis… cam șuierau gloanțele pe lângă mine… Am avut noroc…

Amiralul fără flotă Cico Dumitrescu ne-a trimis o mașină de la Circa 2 de Miliție să supravegheze strada.

Noaptea a fost grea… Se trăgea de peste tot… Umbre dubioase tot treceau pe stradă… Au apărut și două tanchete, s-au oprit ceva mai departe de casa mea… Cei de la Miliție au adus o altă Dacie, cu care au blocat celălalt capăt al străzii…

Dimineața a ieșit un soare de vară care parcă a potolit toată nebunia nopții. Pe la ora zece am plecat cu doamna Iliescu și prietena ei spre casa lor, ajutați de niște colegi de-ai lui Iliescu de la Editura Tehnică, cu două mașini.

„Aaa, domnul Dinu, ce plăcere… aveți și arme… Soldat, glonț pe țeavă! Teroristul dracului! Ochii pe el, dacă încearcă ceva, împușcă-l!”

Așa s-a terminat „garda” dumneavoastră la Nina Iliescu…

– Da’ de unde! Doamna Iliescu s-a schimbat, s-a odihnit în timp ce eu, la rugămintea ei, m-am dus la vecini, la familia Maurer să le povestesc ce și cum… Am băut în tihnă o cafea, nu mai știu a câta, nu puteam să mănânc sau să beau altceva, numai cafea, cu Ion Gheorghe Maurer… ce om, ce personalitate…

Apoi am plecat ca să ne ascundem, cum ne spusese Ion Iliescu, în altă parte… Eu am ales blocul turn de pe Colentina, la sora Silviei… în mijlocul oamenilor… să scăpăm de stresul ultimelor nopți…

Era 24 decembrie și până la ora 17:00 trebuiau predate toate armele luate de civili. Eram două mașini, eu, Popică… cu armele la noi… Am luat-o prin spatele Circului să tăiem drumul spre Colentina… și să evităm barajele… Ceaușeștii nu fuseseră prinși…

Și am dat peste un baraj… Prima mașină, cu doamna Iliescu și Popică, a trecut, știau unde să se ducă, au ajuns cu bine, au fost primiți bine…

Eu, cu armele în portbagaj, condus de un maior, am fost invitat la sediul nu știu cărei secții de Miliție pentru clarificări… Le-am spus ce-i cu mine și m-au lăsat să dau un telefon…

L-am sunat pe generalul Stănculescu, la Marele Stat Major, aveam la mine notate telefoanele importante… Mi-a răspuns omniprezentul amiral Cico Dumitrescu și imediat a trimis două mașini cu parașutiști să mă scoată de la Miliție.

Numai că, la un moment dat, a apărut un locotenent colonel de Securitate: „Aaa, domnul Dinu, ce plăcere… aveți și arme… Soldat, glonț pe țeavă, luați-i apa și să scrie ce-a făcut în ultimele 24 de ore! Teroristul dracului! Dați-i doar hârtie și pix… Ochii pe el, dacă încearcă ceva, împușcă-l!”.

Soldatul… și el, și ceilalți mă cunoșteau, dar au băgat glonț pe țeavă și mi-au luat apa… Încercam să scriu ceva, să trag de timp, în acele momente chiar se putea întâmpla orice…

Au venit, însă, destul de repede parașutiștii trimiși de Cico Dumitrescu. Numai o mașină, cealaltă fusese mitraliată în fașa Academiei Militare, scandal mare…

Lent-colonelul de Securitate a motivat că așa i s-a spus de la dispeceratul lor central, să fiul oprit și anchetat… Am plecat de acolo singur în mașină, nu mai voiam niciun fel de „coadă”, cu două pistoale și mitraliera lui Popică pe umăr.

Când am intrat în holul blocului din Colentina, cu pistoalele în mână și Kalașnikovul pe umăr, lumea s-a crucit. Știau, însă, de la cumnată-miu, care mă aștepta, cine a venit în blocul lor. A urmat încă o noapte albă pentru Popică și pentru mine…

A doua zi ne-am mutat iarăși, pericolele nu erau anulate, și ne-am dus la niște prieteni în Balta Albă. Masă de Crăciun, execuția Ceaușeștilor… Și abia atunci am adormit și eu…și Popică, dar tot cu Kalașnikovul în mână…

În dimineața următoare ne-am întâlnit cu două mașini pline cu parașutiști, pe o stradă lăturalnică din Floreasca. Nu se mai trăgea de nicăieri, totul se liniștise odată cu moartea Ceaușeștilor…

Au preluat-o pe doamna Iliescu și ei m-am dus, în sfârșit acasă, la Silvioara mea. Am dormit buștean până a doua zi la prânz.

Statisticile victimelor revoluției din decembrie 1989 potrivit Ministerului Sănătății

• 1.104 morți și 3.321 răniți în total
• 126 de morți și 1.107 răniți până la fuga lui Nicolae și Elena Ceaușescu, pe 22 decembrie, ora 12:08

Timișoara

• 73 morți și 296 răniți în perioada 16–21 decembrie
• 20 morți și 77 răniți după 22 decembrie

București

• 49 morți și 599 răniți până în 22 decembrie, ora 12:08
• 515 morți și 1.162 răniți după 22 decembrie, ora 12:08