Cornel Dinu, cu „lumini și umbre”, ca orice muritor de pe acest Pământ, a fost, indiscutabil, unul dintre marii fotbaliști ai României, care a știut să petreacă la fel de bine pe cât a știut să joace. Toma Caragiu a fost, din păcate numai până în seara nemerniciei de cutremur din 4 martie 1977, un actor exponențial, genial, de neuitat… Întâlnirea dintre cei doi, în vara anului 1970, a fost… este… memorabilă!
Cornel Dinu a știut să bea la fel de bine pe cât a știut să „bage material” o alunecare, a știut cum să fie primul la șprițuri seara și tot primul la antrenament a doua zi. Harul său, l-a „ținut” organismul. …În timp ce atâția alți fotbaliști de mare valoare au plătit tribut greu de sănătate exceselor bahice…
FANATIK face un salt înapoi în timp pentru că, așa, cu bune și cu rele, poveștile chefurilor la care Cornel Dinu a fost „căpitan”, la fel ca și pe teren, sunt… de basm! Și, întotdeauna un om direct, poate chiar prea direct, „Procuroru’” nu s-a ascuns după cireș și a povestit chiar el cum petrecea în tinerețe.
Cele trei volume din „saga” sa autobiografică, „Zâmbind din iarbă” (2007), „Jucând cu destinul” (2008) și „Misterele lui MIster” (2019), stau dovadă trecutului său tumultuos…
…Cu nenumărate momente, neștiute până la deconspirarea lor chiar de către autor în paginile amintite, din viața de dincolo de gazon a acestui adevărat simbol al lui Dinamo care rămâne, în ciuda tuturor „faulturilor” fără minge suferite, dar și aplicate de-a lungul ultimilor ani, Cornel Dinu.
Și tot în tonul idilic al recunoașterilor târzii, dar binevenite, Cornel Dinu mai întoarce o filă a trecutului său trăit intens pe toate planurile… De astădată tovarăș de „nebunii” (a se citi… șprițuri!) ăi este… i-a fost… unicul, inegalabilul maestru al scenei și ecranului, mare și mic deopotrivă, mult regretatul Toma Caragiu…
„…În vara lui ’70, după Mexic, pentru ultimele jocuri din campionat, cantonamentele le făceam (n.a. – Dinamo) la Snagov. La «Pacea trainică», un complex al partidului unic de atunci. Săftica noastră tradițională era în reconstrucție”
„Și într-o seară de intrare în cantonament, seară de joi, în marea sală de mese combăteau a petrecere Tomiță Caragiu cu bunul său prieten Viorel Chiriță, administratorul director al fermelor de pui de la Lungulețu și Găiești. Cu abator cu tot, cât vedeai cu ochii… Acum doar ziduri în ruină… Tomiță juca Mefisto, deci părea drac. Cu păr cu tot!”
„După ce am mâncat, am poposit la masa lor: Moxu’ Dumitrache, Onei Pârcălab, Titi Frățilă și cu mine. Se bea vin roșu, din belșug. Cu pui prăjiți crocant și piersici de aur ce se topeau în gură. Ne-am conformat imediat”
„Nea Nae Nicușor, care dormea pe la zece seara, s-a dus în pat. Și ce petrecere a ieșit!… [ ] …Ne-am mai alintat ceva timp cu pahare golite și ne-a-ncercat nebunia… Venise Costică, șeful bărcilor de la ponton…”
„…La care Tomiță, bată-l spațiile cosmice care ni l-au furat la cutremur, a avut ideea cea mai bună: «Măi Costică, e noapte, te dai barcagiu, hai, ia-ți o gondolă și să salutăm lacul!»…”
„Zis și făcut… S-a tras bărcuța inscripționată cu «Salvamar» la ponton, am luat frapierele în barcă, eu și Moxu la vâsle, Tomiță la proră și Pârcălab la provă. La culcare plecase doar Titi Frățilă. Și ca să ne asigure drumul spre paturi…”
„Am plecat… Pe la jumătatea lacului, Tomiță se ridică în picioare (anii ’70!) și începu: «Băăă activiștilor, sunt cu Procuroru’ și cu Moxu’ în inspecție, treziți-vă!». Răsuna lacul, ecou, nimic mai mult, ce pace doctrinară?! În fine, ne-am întors din larguri, era spre patru dimineață, cald, vară, iunie, chef de baie..”
„Am lipit barca la pontonul inundat , până pe la mijloc, de ploaia din ajun. Și ne-am răcorit de toate aruncându-ne în apă. Am sărit printre primii. Vedeam unde începe apa de pe ponton, dar nu știam unde se termină pontonul. Inundat, repet. Sărind, am căzut la limita lemnului, mi-am prins din instinct lanțul de la gât și m-am zgâriat puțin pe piept”
„Părea târziu când, obosiți, am plecat la culcare. Bine-nțeles luându-l pe Tomiță la noi în cameră, în Vila 23. Culcat, țin bine minte, în patul dinspre ușa camerei împărțite cu Moxu și Onei Pârcălab, Tomiță sforăia groaznic, dezbrăcat, dar am ațipit ceva, ceva. Eram tineri…”.
„Se pare că hăuliseră, totuși, codrii Vlăsiei dintre apele Snagovului și Nicușor, antrenorul, a venit să ne certe întrucâtva, înainte de micul dejun. «Bine, mă Cornele (mă dezmeticisem primul), ați speriat lacul cu șprițul de-aseară»…”
„M-am scuturat și am preluat pe piept: «Da, nea Nae, am fost cam destrăbălați azi-noapte, s-a făcut și ceva zgomot…». Îndulceam, desigur, și nea Nae, după experiența cu Dobrin în Mexic cu doar ceva luni în urmă, părea împăciuitor…”
„Dar și-a plimbat privirea prin cameră. Firesc, apărea spatele descoperit, plin de păr, al lui Tomiță Caragiu. Care sforăia în continuare… «Și ăsta, Cornele, cine mai e?!»… M-a ajutat providența să fiu inspirat: «Un urs, nea Nae, nu vedeți? L-am găsit pe lac și l-am luat să doarmă cu noi!». Tăcere… A plecat imediat”
„Aveam examen la prânz, la Drept, l-am îmbrăcat pe Tomiță cu un tricou al lui Tostao, adus din Mexic, și am plecat la București după așa-zisul mic dejun, cu bere!, de dres… Tomiță avea cursuri la «Bulandra»… Și a mers cu tricoul brazilian pe sub cămașă vreo două luni… Genial de excepție”
„Reîntors după prânz la Snagov, ca orice sincer incurabil, am povestit scenele de cu noapte. Nea Nae Nicușor asculta înlemnit. Așa a ajuns în paginile «Scânteii» de peste o zi impactul meu cu pontonul… preluat de încercarea de ziarist ce era pe atunci olteanul Marius Popescu. Încerca și el un senzațional ieftin, ce ne-a copleșit acum. Istorie, doar istorie… frumoasă, unică…”