Sport

Costin Ștucan, suflet și profesionalism cu Liverpool, Dinamo și adevărata Steaua

Mega-interviu exclusiv cu Costin Ștucan, cunoscutul și incomodul jurnalist care e mare fan Liverpool, dar nu uită pe Dinamo, „dragostea” din copilărie și nici pe adevărata Steaua.
17.01.2025 | 10:08
Costin Ștucan, suflet și profesionalism cu Liverpool, Dinamo și adevărata Steaua. Foto: colaj Fanatik & arhiva personală
ADVERTISEMENT

Costin Ștucan este un ziarist incomod. Nu are mamă, nu are tată în meserie. Întrebările lui taie în carne vie. Cum a ajuns un candidat la ASE unul dintre cei mai buni jurnaliști de sport, ce simte pentru meserie, pentru Dinamo, pentru „adevărata Steaua”, pentru Liverpool, care au fost momentele extreme ale aparițiilor sale „pe sticlă”, care sunt fotbaliștii și antrenorii de pe podiumul preferințelor sale, aflați dintr-un mega interviu marca FANATIK.

Costin Ștucan: „Liverpool a rămas o pasiune, Dinamo e doar o amintire dragă din copilărie”

Costine, ce evenimente sportive au marcat anul în care te-ai născut?

– Hai că m-ai nenorocit din start cu întrebarea asta… Liverpool a câștigat titlul și a luat Cupa Campionilor, dar cu două luni jumătate înainte… să mă nasc! Iar 6 august e zi de mare sărbătoare creștină, Schimbarea la Față.

ADVERTISEMENT

Ai făcut fotbal sau alt sport în copilărie? Dacă da, de ce ai renunțat?

– N-am făcut nimic de performanță. Am jucat fotbal zi de zi pe stradă, la bunici, la școală, prin parcuri, dar niciodată nu am fost legitimat pe undeva. Am jucat ping-pong, baschet, tenis, eram disperat să mă uit la televizor la orice sport. Știu că la un moment dat, pe la vreo 12-13 ani, m-a oprit pe stradă un antrenor de atletism și m-a întrebat dacă nu vreau să mă duc să fac sărituri. Mi-a zis că am segmente lungi și că face din mine cel mai mare triplusaltist din țară. Mă amuză și acum momentul acela.

Care este prima amintire de pe un stadion? Cine te-a dus prima dată pe stadion?

– Taică-miu. De la el am prins pasiunea asta pentru fotbal, doar că el e rapidist, la fel și frații lui. Niciunul dintre fiii lor nu a ieșit rapidist. Unul e stelist, alți cinci sunt dinamoviști. Țin minte și acum cum mă lua în Giulești. Pe locul unde era peluza cu tabela se afla în anii ʼ80 Peluza Copiilor, mai degrabă o schelă metalică plină de gradene de unde copiii rapidiștilor urmăreau meciurile. Tații stăteau la tribuna a doua, noi la peluză. Îmi aduc aminte un meci RapidOțelul în timpul căruia portarul Barba – despre care aflasem că e un pic plecat cu mintea de acasă – l-a luat la bătaie pe un maseur de la oaspeți…

ADVERTISEMENT

„Fanatik” la finala de infarct Liverpool – Milan 3-3 (0-3), 3-2 la 11 m, din 2005

Cea mai dragă amintire legată de fotbal? De pe stadion sau din fața televizorului…

– Nu încape discuție: finala Champions League din 2005 pe care am văzut-o pe stadion, la Istanbul. Nimic din ce am trăit până atunci și după nu se poate apropia de seara aia în care Liverpool a întors finala Champions League cu AC Milan de la 0-3 în doar 15 minute.

Ai… albit la minunea aia de finală?

– A fost o superexperiență. Am mers cu mașina cu colegii tăi Cristi Coste și Răzvan Păsărică, am stat toți în aceeași cameră, am văzut meciul de lângă Cristi care e mare fan Juventus. Practic, la pauză, amândoi eram complet desumflați, iar la final amândoi urlam de bucurie. Țin minte că m-am dus la baie în pauză și îmi intrau pe telefon mesaje la mișto de la prieteni… „Te-ai dus până acolo să vezi ce?! Râșilor! Rușinea Europei!”… M-am întors în tribună, gândindu-mă că ar putea fi cea mai categorică înfrângere din istoria finalelor de Europa. Apoi, zecile de mii de fani Liverpool au început să cânte „You’ll Never Walk Alone” și țin minte și acum ce gând am avut în cap: „Să dăm măcar un gol, asta vreau!”. Și a dat Gerrard, moment în care jur că pe stadion s-a simțit că meciul nu se va termina 3-1. S-a făcut 3-2 imediat și din momentul ăla o energie inexplicabilă a părut că duce Liverpool spre trofeu. Era doar o chestiune de timp. Nu pot să îți explic în cuvinte ce am trăit, e ceva aproape mistic, o experiență pe care o voi duce cu mine toată viața.

ADVERTISEMENT

„Câinele” transformat în „cormoran” până la moarte și dincolo de ea!

De unde până unde Liverpool? De ce tocmai Liverpool?

– Numele mi-a rămas în cap după semifinala cu Dinamo din 1984. De la atâta uitat la bulgari, învățasem alfabetul chirilic și vedeam rezultatele lui Liverpool la pronosportul bulgăresc. După Revoluție, fix în fața agenției de bilete CFR de lângă gară s-a deschis un butic unde găseam revistele englezești de fotbal „Shoot” și „Match”. Din ele am învățat fotbalul din Anglia pe de rost, știam echipele de start la aproape toate echipele din primele trei ligi engleze și, în plus, mi-am umplut camera cu postere lucioase cum nu mai văzusem până atunci. Desenam sigle de cluburi, le lipeam pe ușă, jucam fotbal cu nasturi pe care îi personalizasem în culorile echipamentelor din Premier League, ăla a fost momentul în care pasiunea pentru Liverpool s-a consolidat. Culmea, exact ăla a fost momentul în care a început marea secetă de titluri a lui Liverpool.

„Am plâns după Dinamo – Anderlecht 0-1 în 1990 și meciul cu Suedia din 1994”

Cea mai dezagreabilă, ca să nu zic cea mai tristă amintire fotbalistică…

– Sunt mai multe. În primul rând, seara de după meciul Dinamo – Anderlecht 0-1 din semifinalele Cupei Cupelor… în aprilie, parcă, 1990… Îmi doream enorm ca Dinamo să joace o finală europeană, eram invidios pe Steaua care luase Cupa Campionilor în 1986 și mai jucase o finală în 1989 semifinale. Meciul cu Anderlecht a fost un coșmar. Belgienii bătuseră cu 1-0 în tur, în retur Dinamo i-a înghesuit groaznic o repriză, a fost și un gol perfect valabil care nu a fost acordat, apoi Anderlecht a câștigat. Am plâns în hohote în noaptea aia. Am mai plâns așa după meciul cu Suedia de la Mondialul din 1994… Ce șansă au avut ai noștri atunci… O dată în viață…

ADVERTISEMENT

– Mai este cazul să te întreb care a fost prima echipă cu care ai ținut? Câți ani aveai?

– Dinamo, evident. Aveam șase ani și un văr de-al meu făcea atletism la Dinamo. Într-o seară am mers pe stadion în „Ștefan cel Mare” și am rămas marcat de litera „D” roșie, de aleile vopsite în alb-roșu, mi-a plăcut mult. Eram un copil, dar mi-a rămas în cap toată experiența aia.

Marea dezamăgire: Mircea Lucescu! Și, implicit, Dinamo…

Acum cu care Dinamo ții, cel din Liga 1, CS Dinamo, Dinamo a lui Badea?

– Sincer, nu mai am același feeling ca în copilărie. Marele dezavantaj al meseriei de jurnalist este că, invariabil, îți demolează miturile copilăriei, iar miturile mele s-au prăbușit încă din primii ani de meserie. Până în 1995, îl divinizam pe Mircea Lucescu, urmăream toate rezultatele lui de după plecarea de la Dinamo, dar apoi am aflat că el avusese un rol activ în blaturile făcute de Dinamo. Am realizat că multe dintre marile victorii din campionat pe care eu le ascultasem fascinat la radio weekend de weekend fuseseră niște farse, că golgheterii europeni Cămătaru și Mateuț erau de fapt construiți în laboratoarele Securității. Pentru că adevărul ăsta este. Clubul copilăriei mele a fost clubul Securității, cu jucători plătiți din fondurile Securității și cu adversari presați cu dosarele Securității. Nu ai cum să rămâi atașat ca pe vremuri de un asemenea club.

Crezi că se vor uni vreodată cele trei Dinamo? Ce ar trebui să se întâmple ca să producă „minunea”?

– Sincer, nu mă prea interesează aspectul ăsta. Nemaifiind atașat de club, nu am nicio dorință de unire sau de scindare. Îmi doresc doar să se construiască un stadion nou pe care mi-ar plăcea să merg la inaugurare. Dacă echipa care va juca acolo va avea pe siglă și acel „D” care m-a fascinat la șase ani, atunci o să fie o experiență interesantă.

Cum te împarți între Dinamo și Liverpool? Finala de/din vis Dinamo – Liverpool cine ai vrea să o câștige? 😊

– Nu am de ce să mă împart. Liverpool a rămas o pasiune, Dinamo e doar o amintire dragă din copilărie.

Surpriza din TOP 3 antrenori!

Care este pentru tine TOP 3 cei mai buni fotbaliști din lume, acum? Dar all time?

– Acum Kylian Mbappe, Rodri, Vinicius. Pe Lionel Messi și pe Cristiano Ronaldo nu-i mai văd în top trei acum decât dacă rămânem nostalgici. All-time: Pele și Maradona, pe primul loc. Messi după ei.

Și de la noi? All time și acum…

– Gică Hagi, Nicolae Dobrin, Miodrag Belodedici. Prezentul e mai dificil. Radu Drăgușin mi se pare cel mai valoros fotbalist român al momentului, apoi Răzvan Marin și Nicolae Stanciu.

Dar antrenori?

– Răzvan Lucescu, Mircea Lucescu și Florin Maxim. Nu am stat față în față cu Maxim niciodată, dar din emisiunile și interviurile pe care le-am făcut cu el am descoperit un tip pasionat care poate ajunge departe dacă nu va face compromisuri. Să câștigi Cupa României cu o echipă de liga a doua chiar e o performanță uriașă.

„Adevărata Steaua s-a pierdut undeva la finalul anilor ’90, pe leșul ei se bat hienele”

Este FCSB Steaua? Sincer, nu… diplomatic! Că tu ai curajul opiniei…

– Dacă era Steaua nu s-ar fi mai chemat azi FCSB. De ce a ajuns să se numească FCSB? Ceva nu a fost în regulă când clubul finanțat acum de Becali a ieșit de sub tutela Armatei și, prin urmare, FCSB nu are cum să fie Steaua. După cum nici Steaua din Liga 2 nu cred că e Steaua. Adevărata Steaua s-a pierdut undeva la finalul anilor ’90, când niște hrăpăreți au decis să privatizeze ilegal clubul, după ce l-au devalizat de banii din transferuri. Ofițeri de armată, politicieni, oameni de afaceri îndoielnici și foști sportivi ai clubului, toți sunt vinovați pentru faptul că un club cu un palmares uriaș, câștigător de Cupa Campionilor, a ajuns să moară, iar pe leșul lui să se bată hienele.

Începuturile meseriei: preluarea rezultatelor din Divizia C la „Sportul roșu” și semnătura „Ș. Constantin”

De unde talentul la scris?

– Nu știu dacă am talent. Nu am crezut asta niciodată, dar ce știu este că cititul ajută un jurnalist. Îi îmbogățește enorm lexicul, îi deschide noi căi de exprimare. Am citit clasicii ruși și am rămas marcat de ei. Cred că oricine are lectura asta de plăcere ajunge după aia să se exprime mult mai elegant și mai profund în scris.

Când te-ai decis să devii ziarist? De ce? De la… cine?

– Era vara lui 1995, învățam pentru ASE, la turism, dar de fapt citeam și mă prefăceam că învăț. Ziarul „Sportul românesc” – zis „Sportul roșu” – era mereu pe birou și într-o zi am văzut un anunț de colaboratori pentru Diviziile B și C. Mie îmi plăcea fotbalul englez, dar m-am dus. Eram timid, cu un deficit mare de răbdare. Am vrut să plec când am văzut câtă lume era adunată pe holuri la Palatul Universul, m-am suit în lift să cobor, dar ceva mi-a zis să rămân. Am rămas și 6 luni mai târziu eram angajat redactor la secția Fotbal Internațional, condusă de Mișu Ciucă.

Ai avut un idol/exemplu/model (alege tu termenul) în jurnalism?

– Nu, dar le datorez enorm lui Mihai Ciucă, lui Carlo Bartales și lui Andrei Niculescu. Ulterior, când am „urcat” la reporteri speciali, am ajuns să apreciez mult scriitura lui Cătălin Tolontan. Mereu l-am invidiat pentru modul în care spunea totul atât de clar și de elegant, i-am zis-o și lui. Am mai apreciat modul relaxat în care Ovidiu Ioanițoaia făcea interviuri, a fost o sursă de inspirație în primii ani de meserie. În ziua de azi, caut articolele lui Jonathan Wilson, scriitorul și jurnalistul britanic care scrie pentru „The Guardian”.

Unde ai „semnat” primul articol? Despre ce a fost?

– Prima semnătură a fost în Sportul românesc, dar arăta așa. „Ș. Constantin”. Numele meu din buletin e Constantin Ștucan, dar oamenii din redacție m-au semnat invers. Am luat ziarul și am avut o mare dezamăgire. Voiam să mă mândresc cu numele publicat, cum puteam să le explic rudelor și prietenilor că eu sunt „Ș. Constantin”?!

Ne-am întâlnit, colaboratori pe „fotbalul mic” la „Sportul românesc”, îți amintești sâmbetele pe telefoane fixe să aflăm rezultatele din „C”, să facem clasamentele, să iasă „cheia”… totul „la mână”, calculatoarele nu se „inventaseră” pentru noi…

– Cum naiba?! Țin minte ca și cum a fost ieri. Doar că mie nu îmi plăcea deloc la preluare la „fotbalul mic”. Eram disperat după Premier League, visam jucători, cluburi, tricouri, embleme, faze…M-a ajutat însă și experiența de la fotbalul mic, m-a disciplinat cumva.

„Presa din România nu e atât de departe de cea din Occident, așa cum consideră o parte a publicului român”

Everestul carierei tale în presă? Dar… prăpastia?

– Nu cred că am un Everest, nici măcar un Mont Blanc. Sunt, însă, mândru de faptul că am fost cooptat în echipa internațională de investigație European Investigative Collaborations (EIC), care a publicat dosarele Football Leaks între 2016 și 2020. A fost cea mai mare scurgere de informații din istoria sportului mondial și am acces la toată baza de date. Sunt acolo informații care, dacă mai am un dram de pasiune pentru sport și pentru vedetele din sport, riscă să-mi spulbere și ultimele mituri rămase în picioare. A fost o experiență incredibilă în urma căreia am ajuns la concluzia că presa din România nu e atât de departe de cea din Occident, așa cum consideră o parte a publicului român. Sincer, avem o școală bună de jurnalism făcută la locul de muncă, sunt oameni foarte buni în redacții, ziariști de la care tinerii ar putea învăța o grămadă de lucruri.

Care este genul jurnalistic preferat? (interviu, reportaj, anchetă/investigație, cronică de meci, editorial, pamflet…)

– Fiecare are farmecul ei, dar parcă am o sensibilitate către interviu. Am o curiozitate nativă care nu s-a liniștit nici după 29 de ani de meserie, îmi place să vorbesc cu oamenii de sport, îmi place să le sondez sufletul și mintea.

Presă scrisă (ce a mai rămas din ea…), presă online sau emisiuni TV? Le-ai făcut pe toate, care îți place cel mai mult?

– Greu, foarte greu. Uite, mi-a plăcut foarte mult experiența de la Studio Euro, la ProTV. Am râs mult, a fost un format nou pentru România. Dar în egală măsură îmi place să scriu un editorial, mai ales atunci când văd ceva ce mie mi se pare nedrept sau greșit.

Ai un podcast… Unde, când, cum?

– Podcastul se numește „I am Stucan” și episoadele apar joia, la ora 19:00, pe pagina de YouTube a site-ului la care lucrez, iAMsport.ro.

E mai bine să conduci o emisiune TV sau să fii invitat?

– Fix la asta mă gândeam pe durata Euro, în timpul emisiunilor. Ca moderator trebuie să păstrezi un rol mai discret, trebuie să faci în așa fel încât invitații să iasă în față, ei sunt actorii principali, tu trebuie doar să îi pui în valoare. Am, însă, și momente în care fierb pe interior, aș vrea să fiu invitat pentru a-mi putea spune of-urile legate de sport. Îmi place mult și postura de invitat.

Criza de râs declanșată de mieunatul lui… Gigi Becali!

Care a fost cel mai… delicat moment din fața camerei de filmat? Evident live…

– Ha, ha, ha, ha, ha, ha! Eram la Realitatea TV. Primul meu live ca reporter fusese un succes, ținusem singur de la aeroport vreo 10 minute de emisie în timpul jurnalului. Fusesem lăudat, mi-o luasem cumva în cap. Câteva zile mai târziu m-am dus la al doilea live, în fața stadionului Dinamo. Eram superdandy, relaxat. Doar că m-am blocat atât de tare, noroc cu Sanda Nicola care a fost nevoită să-mi salveze pielea. Din momentul ăla mi-am jurat că nu o să mai apar niciodată în fața camerei total nepregătit. Și am încercat să mă țin de cuvânt.

Dar cel mai vesel?

– Au fost multe. Cele mai tari sunt alea în care te apucă o criză de râs și nu mai știi cum să ieși din ea. S-a întâmplat cu George Becali, scena cu „miau-miau” de după Dinamo – Lazio 1-3. Tu încerci să-ți păstrezi cumpătul, dar îi vezi pe operatori râzând cu lacrimi și din momentul ăla nu mai există scăpare.

„Mi-ar fi plăcut să fiu un călător prin lumea antică”

Cum ar arată acum weekend-ul perfect pentru tine?

– Să urc pe munte sau să stau tolănit pe un șezlong, la soare. Să citesc, să mă uit la meciuri din Premier League și să ies seara la un restaurant.

Unde visezi să-ți petreci… pensia?

– Undeva, într-un sat de munte, unde să am o casă mică și o livadă mare, pe malul unui râu.

Ce-ai fi fost dacă nu erai jurnalist?

– Visul meu în școală era să mă fac profesor de geografie. Dar cred că mi-ar fi plăcut să mă fac arheolog.

Cine ți-ar fi plăcut să fii dacă nu erai Costin Ștucan?

– Un călător prin lumea antică. Dar poate că am și fost dacă am în cap treaba asta.

  • „Mi-ar plăcea tare să fac un interviu cu Steve McManaman, fostul fotbalist de la Liverpool și Real Madrid. A fost jucătorul meu favorit în adolescență”
  • „Îmi pare rău că n-am văzut mai mult din Jocurile Olimpice. Îmi place să mă uit la orice sport, inclusiv la golf. Îmi place să înțeleg, încă îmi aleg favoriți pe criterii inexplicabile exact cum făceam acum 40 de ani. Pasiunea asta a rămas de copil”
  • „Marele dezavantaj al meseriei de jurnalist este că, invariabil, îți demolează miturile copilăriei, iar miturile mele s-au prăbușit încă din primii ani de meserie”
  • 30 de ani de jurnalism a „jucat” Costin Ștucan: din 1995, când era U18, junior-colaborator la „Sportul românesc” până la „titularizarea” deplină de azi, după evoluții consistente la Sportul Românesc, ProSport, Gazeta Sporturilor, Realitatea TV, sport.ro, GSP TV, Telesport, Dolce Sport, Prima Sport, Pro TV, în prezent fiind „legitimat” la iAMsport.ro
ADVERTISEMENT