Craiova, roagă-te!

Pe 20 august, acum trei zile, la Digi Sport, cînd mai era ceva mai mult de o jumătate de oră din „Fanatik Show”, pe ecran a apărut un titlu ciudat, negru pe galben: „Ştefănescu s-a sinucis”. Nu ştiu cum a trecut jumătatea aceea de oră, ce-a spus Horia, ce-a spus Sorin Cîrţu, care a fost prins pe telefon din regie, nu mai ştiu nici măcar ce-am îngăimat eu. Ceva am zis, totuşi, despre anii de atunci, despre Căpitanul meu, despre Căpitanul nostru, despre Craiova mea. A noastră. De fapt a lui.

20 iulie 2011

20 august a fost marţi. Doi ani şi o lună de cînd Ştiinţa a fost dezafiliată, de cînd au ucis-o şi uite că azi, cînd aş fi crezut că învie, a mai murit o dată.

Nici 20 iulie 2011 n-a fost o zi bună. A căzut într-o miercuri. A fost o zi rasă, argintie, în stare de orice. Vestea că în acea zi Universitatea Craiova a fost ucisă n-ar lăsa loc unei poveşti, măcar pentru faptul că niciodată poveştile nu sînt otrăvitoare. Pot fi uneori amare, dar nu omoară.

Spre seară s-a aflat şi, ca la orice dramă care ni se întîmplă, sentimentul a fost că e imposibil să fie. „Dezafiliată”. Suna birocratic, spîn, bizar, fără vreo legătură cu ziua aia, cu miercurea aia, cu seara aia, cu viaţa aia.

Spiritul

De atunci, în fiecare noapte, dar în fiecare!, am început s-o caut şi aproape în fiecare zi. Într-un roman superb, de Tudoran, fiul risipitor nu se mai întoarce vreodată la cei care-l iubeau. Sau nu ştim dacă se mai întoarce. Craiova noastră, albă şi albastră, era însă undeva, de unde trebuia s-o recuperăm, într-o zi. Şi am început căutarea, adică amintirea.

În prima seară, chiar atunci, m-am gîndit că ar fi fost ziua de naştere a lui Adrian Păunescu şi era cea onomastică a lui Ilie Balaci. Era de Sfîntul Ilie, aşadar. A plouat, desigur, şi am fost la Arenele Romane, unde se celebra ziua de naştere a Poetului. Ploua teribil şi, la un moment dat, invitat de Mihai Napu de la trupa „Totuşi” şi de George Stanca în spatele scenei, să scap de rafalele ploii şi să discutăm, mi s-a părut că văd culorile Craiovei în ochii cumplit de trişti şi de frumoşi ai Anei Maria Păunescu. Eşti aici? Unde eşti? Dar Craiova nu era acolo, ci doar spiritul ei.

Ştiinţa

După 6 zile, în redacţia TVR, am început să o caut printre casete vechi, ziare şi mai vechi, pregătind sezonul de toamnă la „Replay”. Aşa am descoperit tragica poveste a lui Carmen, echipa superbă a lui Mociorniţă (era vicecampioană!), desfiinţată de Ana Pauker pentru că refuzase să joace şi să se predea cu Dinamo Tbilisi, campioana URSS. Semăna izbitor cu cea a Craiovei, de neînţeles, ilogic, dureros şi nemeritat anulată. Ziarele şi casetele aveau însă ascunse în ele şi alte poveşti. Şi crime. Craiova de şapte zile nu mai exista.

Eşti acolo? Unde eşti?

În septembrie am avut a treia emisiune FANATIK la Digi Sport pe tema Craiovei. Adrian Mititelu şi Vlad Roşca, colegul meu de azi de la FANATIK, au venit în studio cu toate actele demonstrînd nedreptatea. M-am retras aproape din dialoguri, Ştiinţa mea părea să existe sau cel puţin să fi existat. De 53 de zile n-apucasem încă să dau de ea, dincolo de acele acte, dosare, hîrtii.

Digisport.ro

Întrebarea care l-a făcut pe Bergodi să-și iasă din minți. Imagini fără precedent cu antrenorul italian

Eşti aici? Eşti acolo?

Inima

Într-o luni noapte, în octombrie, după „Replay”, oltenii mei de-acasă au găsit şi ei o cale între Carmen şi Craiova şi au început să-mi trimită SMS-uri. „Să ne luăm echipa înapoi!” Tîrziu, pe la 3 dimineaţa, Adrian, singurul care a ştiut şi a crezut că se poate, îmi scrie şi el. „Ziua dreptăţii se apropie!” Cînd? Unde eşti? Eşti aici?

Plec la Cluj, inaugurarea noii arene. Primesc un tricou, replică a celui din 1919, cu „U” pe piept. Vorbesc cu Hagi, intru în direct cu el, apoi cu Dan Petrescu. Am tricoul cu „U” în mînă, cineva mă trage, zdravăn, de braţ. „Ce facem cu Craiova noastră, domnu’ Mitran? Se mai poate repara ceva?” Mă gîndesc că totul, în astfel de clipe, cu astfel de oameni. La Cluj, în inima Ardealului!

Eşti acolo?

Ore

…Au trecut 82 de zile. Ilie Balaci în emisiune, invitat de Horia. Întîrzie. Începem fără el. Cînd, în bezna din spatele reflectoarelor, se deschide uşa şi apare, în sfîrşit, Ilie, simt că da, a venit Universitatea mea. (Apoi vorbim mult, inclusiv a doua zi, la o cafea.)

Eşti aici? Unde eşti?

93 de zile. 93! Cu cîteva clipe înainte de emisiune, un preşedinte de club îmi telefonează şi-mi spune să-i transmit lui Adrian Mititelu că-i pune la dispoziţie echipa sa de avocaţi. După ce ieşim din „direct”, un altul îmi telefonează. „Craiova cîştigă procesul şi cu ochii legaţi! În orice ţară din Europa, pînă acum era încheiat!”

95 de zile. Telefon Adrian Mititelu. „Va începe ceea ce trebuia să înceapă! Nu mai au scăpare! E o chestiune de ore!”

Monologul

Craiova e acolo, nu mai trebuie să întreb. În studio la Digi, pe masă, e rezoluţia procurorului Petru Nariţa. (Ar fi fost şi ziua de naştere a celui mai bun suporter al Ştiinţei, care a fost tatăl meu.) Eşti acolo? Eşti aici?

Craiova celor 700 de zile. Sau 800 de zile. Craiova celor 30 de ani de cînd era Maxima. Mă gîndesc că ar trebui să nu uite. Cineva acolo, sus, o iubeşte! Mulţi, de fapt, foarte mulţi o iubesc! Şi s-au bătut, luptat şi rugat pentru ea.

Pe 26 mai anul trecut, la ultima ediţie a „Replay”-ului, care era lunea, ca în toţi ultimii patru ani, afară ploua. Cu patru zile în urmă, Adunarea Generală a Federaţiei ratificase dezafilierea Craiovei şi am făcut, cu Marian Olaianos, ca seara aceea de „Replay” să fie tot a Craiovei. Am scris atunci un monolog despre ploaia de afară, despre Craiova de atunci, care şi-a pierdut, rătăcindu-i undeva, dincolo de cer, pe Ion Oblemenco, simbolul echipei, pe doctorul Sică Frînculescu, pe antrenorul Maximei, Tică Oţet, pe crainicul ei legendar, Sebastian Domozină, pe poet, „ultimul ei zid de apărare”, Adrian Păunescu, pe actorul naţional al Olteniei, Amza Pellea, a cărui mare iubire fusese Craiova, pe muntele din Apărare, Petre Deselnicu, pe cel mai carismatic jucător şi cel mai iubit şi cel mai deştept, Zoli Crişan…

Jean Marais

Oblemenco. Sică Frînculescu. Tică Oţet. Sebi Domozină. Adrian Păunescu. Amza. Zoli. Simbolul. Doctorul. Antrenorul. Crainicul. Poetul. Actorul. Carisma. Şi totuşi, deşi auzisem ceva rău despre Ştefănescu, nu credeam. Căpitanul era viu. Era acolo. Era încă acolo. Căpitanul era. Unde eşti, Căpitane? Eşti acolo? Unde eşti? De la semifinala cu Benfica trecuseră fix 30 de ani. De la Dezafiliere, 22 de luni şi 6 zile.

Mama, cînd îl vedea la televizor, zicea că-l iubeşte şi că e cel mai frumos. Tata, care îi iubea pe toţi, îi spunea că seamănă cu Jean Marais şi că de aia îl iubeşte…

În 1981, pe 29 aprilie, pe Wembley, România rezista, 0-0 în faţa Angliei, în drumul ei spre Mondialul spaniol. Iordache, în poartă şi cei doi „centrali” din faţa lui, Sameş şi Ştefănescu, ţinuseră departe de noi colţii dezgoliţi ai Angliei… Anul trecut, Sameş a murit de cancer. Marţi, acum trei zile, bolnav, Ştefănescu s-a sinucis. Trecuseră 32 de ani şi 4 luni de la prima noapte de rezistenţă pe Wembley. Ei doi, Sameş şi Ştefănescu, care în 1973 îşi intersectaseră destinele. Primul pleca de la Craiova, deja „campioană a unei mari iubiri”, la Steaua, celălalt venea de la Steaua spre Craiova vieţii lui. Venea Căpitanul, prieteni. Atunci a venit Căpitanul nostru! Anul acesta sînt exact 40 de ani. 40.

Căpitanul

În septembrie 1985, pe 11, din nou pe Wembley, din nou căpitan al naţionalei. În poartă Lung, în faţa lui cei doi centrali, Iovan şi Ştefănescu, un oltean de la Steaua şi un stelist de la Craiova, ţin colţii dezgoliţi ai Angliei departe. Se termină 1-1 şi Căpitanul surîde liniştit. „Meritul e al lui Cami, că a marcat… Noi, aici, în spate, doar am rezistat…” Lucescu îl sărută pe tîmplă. E şi Căpitanul lui. Mai ales al lui. Sau mai ales al Craiovei. De atunci au trecut fix 28 de ani fără 20 de zile.

De la dezafiliere, 25 de luni. Într-o zi de 25 iunie 2012, Curtea de Apel a decis repunerea Craiovei în drepturi. Într-o zi de 25 martie 2013, Balaci a fost numit director general. Peste două săptămîni a plecat, fiindu-i imposibil să mai dea viaţă unei echipe în moarte clinică. Pe 20 iunie 2013 cineva a inventat CS U Craiova. Eşti acolo? Unde eşti?

Mai bine ne rugăm împreună

Marţi, 20 august, Costică Ştefănescu s-a aruncat de la etajul 5 al Spitalului Militar, nemaisuportînd, probabil, amintirile. Despre el şi, foarte sigur, Craiova al cărei ministru al Apărării fusese. Leeds – 1979, Viena – 1980, Milano – 1981, Florenţa şi Bordeaux – 1982, Kaiserslautern – 1983, „aceea a fost cea mai frumoasă zi din viaţa mea, în 16 martie 1983, în martie, luna în care m-am născut”. Unde eşti? Eşti acolo? Eşti aici? Eşti acolo.

34 de ani, 33 de ani, 32 de ani, 31 de ani, 30 de ani. 62 de ani. Şi sfîrşit.

…Antrenorul. Comentatorul. Poetul. Stînca. Simbolul. Carisma. Doctorul. Actorul. Căpitanul. Tică Oţet. Sebi Domozină. Adrian Păunescu. Petre Deselnicu. Ion Oblemenco. Zoli Crişan. Sică Frînculescu. Amza Pellea. Costică Ştefănescu. Craiova, roagă-te ca lista să se încheie aici. Pentru o mie de zile, pentru zece mii de zile, pentru un milion de ani. De fapt, nici nu ştiu de ce trebuie să te rogi. Cei care au rămas sînt nemuritori. Cei care au plecat, şi ei erau nemuritori… Şi totuşi, Craiova, roagă-te! Mai bine să ne rugăm împreună.