Cristi Coste scrie despre ultima noapte de fotbal a lui Mircea Lucescu. „Eu acolo l-am lăsat”

Se terminase barajul de la Istanbul, Turcia – România, de pe stadionul lui Beșiktaș și priveam de la înălțimea celor 6 etaje unde e masa presei spre teren. Voit sau nu, privirea mi s-a lipit de silueta lui Mircea Lucescu. Era singur, neconsolat, în spațiul nostru tehnic. Peste câteva secunde au început să vină… adversarii, să-l îmbrățișeze pe legendarul antrenor român.

De ce ei, da și noi, nu? Hakan, Muldur, Montella!

Nu se poate descrie senzația pe care o trăiam live. Am filmat momentul, am făcut și poze cu care am ilustrat textul publicat online imediat după ultimul fluier al arbitrului. Ratasem calificarea, dar trăiam realitatea finalului carierei de excepție a lui Lucescu. Ăsta era sentimentul, cu ideea aceasta am încheiat și textul pentru site. Ultimul meci oficial din cariera legendarului „Il Luce”, pentru că nu mai conta amicalul cu Slovacia de peste 5 zile.

Faptul că veneau turcii să-l îmbrățișeze pe Mircea Lucescu și niciun român nu s-a apropiat de el (din prea mult respect, poate?) mi-a dat totuși o senzație foarte ciudată. Nici nu știu dacă acesta e cuvântul potrivit. Hakan l-a îmbrățișat, Muldur la fel, italianul Montella, selecționerul Turciei, a zăbovit ceva mai mult. Mi-au trecut multe prin minte în acele zeci de secunde. S-au suprapus imagini de cu o zi în urmă la sosirea lui Lucescu la Istanbul, la conferința de presă dinainte de meci, la antrenamentul oficial.

Senzația permanentă că ceva nu e în regulă

O îmbrățișare cât o carieră. Lucescu zâmbea, mulțumea, strângea mâini. Numai Dumnezeu știe ce era în sufletul lui. Sunt convins că nu s-a gândit nicio secundă că este ultimul său meci pe banca tehnică. L-am văzut apoi la conferința de presă. Nu a durat foarte mult, și pentru că ziariștii turci se lungeau în întrebări-monolog, și pentru că delegația noastră se grăbea să prindă avionul spre București.

Digi24.ro

Giorgia Meloni, în lenjerie intimă,  într-o serie de imagini generate cu AI

L-am privit îndeaproape pe Mircea Lucescu. La fel o făcusem, din primul rând al sălii, și cu o zi în urmă la conferința cu Radu Drăgușin. Îl văzusem de zeci de ori de la câțiva metri. Senzația pe care nu mi-o puteam alunga era că e ceva în neregulă cu el. Și nu mă refer la supărarea pricinuită de eșecul sportiv. Avea momente în care parcă se gândea doar la ale lui, părea puțin detașat de ce e în jur, mai punea o întrebare în „off” lui Cătălin, ofițerul de presă, în timp ce se traduceau răspunsuri, apoi se întorcea să-și rumege grijile.

Digisport.ro

VIDEO ”Donald Trump a batjocorit o fetiță în Biroul Oval”. Imaginile au făcut înconjurul lumii

Mondialul, misiunea de final

Mi-a părut mult îmbătrânit față de finalul anului trecut, când ne-am intersectat la Gala Fanatik. Ce să mai vorbim de forma pe care a arătat-o vara trecută când am făcut un interviu de 3 ore la împlinirea vârstei de 80 de ani… Într-adevăr, între timp avusese problemele din ianuarie 2026, care i-au blocat venirea în cantonamentul din Antalya al echipelor din SuperLiga. L-am așteptat și acolo, dar nu a putut veni. S-a dus în Belgia, pentru un consult suplimentar, medicii de acolo confirmându-i diagnosticul de la București.

A fost momentul în care Mircea Lucescu a luat decizia. Le-a spus tuturor că are o misiune de îndeplinit: calificarea României la Mondiale! Nu s-a mai gândit la sănătatea lui, la stresul uriaș care urma, nu l-a interesat nimic altceva! Astfel a ajuns la Istanbul pentru provocarea care, spera el, îi va încununa finalul de carieră.

Mulțumesc, Mircea Lucescu!

Nu a izbutit. S-a consumat enorm. Le-a vorbit jucătorilor în vestiar după meci. A fost de față și președintele Burleanu. Apoi a ieșit abătut și s-a dus încet spre autocar. S-a așezat pe scaunul său. L-am privit de afară minute bune. Nu am reușit să-i prind privirea vreun moment. Părea „plecat”, cu supărările lui… Era aceeași senzație pe care am avut-o și la conferință. Mircea Lucescu suferea enorm.

În discursul pe care-l ținuse în vestiar lăsase unora senzația că nu va mai sta pe bancă și la Bratislava. Intrasem în direct, după miezul nopții, cu Horia, la FANATIK SUPERLIGA, și avansasem inclusiv această informație că e foarte posibil ca Mircea Lucescu să nu mai meargă la Bratislava. Nu m-am gândit nicio secundă la vreo nenorocire! M-am gândit doar că „Luce” e obosit, cu probleme de sănătate, și va pune stop.

Din păcate, primul stop l-a pus faza de la Mogoșoaia, peste două zile, când a fost resuscitat și dus la spital. Apoi infarcturile… Apoi AVC-urile… Apoi stopul. 12 zile au trecut de la noaptea de la Istanbul, ultima sa noapte de fotbal, până la eternitate. Eu l-am lăsat pe Mircea Lucescu acolo, la marginea terenului de la Istanbul. L-am lăsat la fotbal. Mulțumesc, Mircea Lucescu!