Alfabetul fenician a fost primul alfabet cu litere. Din el s-au dezvoltat și altele de-a lungul timpului. Cum a apărut și cum s-a răspândit, de fapt?
Despre alfabetul fenician, care este un alfabet antic, se știe datorită inscripțiilor canaanite și aramaice ce au fost descoperite în regiunea mediteraneeană. A fost utilizat pentru a scrie limbile canaanite din prima epocă a fierului, precum feniciana, amonita, ebraica, edomita și aramaica veche.
Adoptarea unui alfabet reglementat, scris de la dreapta la stânga, stă la baza impactului acestei limbi. În plus, comercianții fenicieni au contribuit la succesul limbii, pe care au utilizat-o în toată lumea mediteraneeană. Acest lucru a dus la răspândirea influenței limbii în afara sferei canaanite.
Alfabetul a fost, apoi, adoptat și adaptat la diferite culturi. În final, a ajuns unul dintre cele mai populare sisteme de scriere din epocă. Înainte de anul 1000 î.Hr., limba feniciană era scrisă folosind simbolurile cuneiforme. Acestea erau comune în Mesopotamia.
Limba era strâns înrudită cu ebraica. Aceasta pare să fie o continuare directă a scrierii “proto-cananite”, adică prima urmă de scriere alfabetică, din perioada de colaps din epica bronzului. Pe vârfuri de săgeți lângă Betleem au fost găsite inscripții ce datează din jurul anului 1100 î.Hr., demonstrând legătura lipsă dintre cele două forme de scriere.
Egiptul a influențat puternic limba, cultura, dar și scrierile feniciene. Fenicia, centrată în jurul Libanului din prezent, a fost controlată de Egipt pentru mult timp. Inițial, limba a fost scrisă în simboluri cuneiforme.
Primele semne ale alfabetului fenician mai formalizat au fost derivate din hieroglife. Există dovezi în acest sens pe tăblițele inscripționate din secolul al XIV-lea, care sunt cunoscute sub numele de scrisorile El-Amarna. Acestea au fost scrise de către regii canaaniți pentru faraonii Amenophis III (1402-1364 î.Hr.) și Akhenaton (1364-1347 î.Hr.).
Un exemplu bun de scriere feniciană dezvoltată complet se află gravat chiar pe sarcofagul regelui Ahiram din Byblos, Liban. Scrierea datează din jurul anului 850 î.Hr.
Deși au existat aceste surse istorice, alfabetul fenician a fost descifrat abia în anul 1758. Savantul francez Jean-Jacques Barthélemy a reușit acest lucru. Relația alfabetului cu fenicienii a fost, însă, necunoscută până în secolul al XIX-lea. Până la acel moment, se credea că limba era o variantă directă a hieroglifelor egiptene.
Acest alfabet a mai fost numit și “alfabetul liniar timpuriu”. Denumirea a venit deoarece a transformat alfabetul pictografic, care utilizează imagini pentru reprezentarea unui cuvânt sau a unei fraze, proto sau vechiul alfabet canaanit într-unul linear.
S-ar renunțat la sisteme de scriere multidirecționale și a fost adoptat scrisul doar pe orizontală și de la dreapta la stânga. Sunt anumite texte ce arată că, uneori, cuvintele formate de acest alfabet erau scrise de la stânga la dreapta.
Alfabetul era fonetic, adică un sunet era reprezentat de un simbol. Limba feniciană “propriu-zisă” era formată doar din 22 de litere. În noul alfabet, fenicienii foloseau simboluri sau litere pentru consoane, chiar dacă limba vorbită avea și vocale.
Mai mult, alfabetul ebraic, precum și cel arab modern, nu conțin simboluri pentru vocale nici acum, chiar dacă au avut influențe de la cel fenician, potrivit omofon.com.
Cuneiforma și de hieroglifele egiptene utilizau mai multe caractere și simboluri complexe, astfel că folosirea acestuia se limita la o mică elită, Era nevoie de numai câteva zeci de simboluri pentru a o putea învăța.
Începând cu secolul al IX-lea î.Hr., au fost dezvoltate adaptări ale alfabetului fenician. Au apărut, astfel, alfabetul grecesc, cel anatolian și cel vechi italic.
Efectele alfabetului fenician s-au resimțit și pe termen lung asupra structurilor sociale ale civilizațiilor intrate în contact cu el. Folosirea sa pe scară largă a dus la acest lucru. Negustorii fenicieni au contribuit la răspândirea alfabetului în părți din Africa de Nord și în Europa de Sud.
Limba era mai ușor de utilizat, spre deosebire de altele de la vremea respectivă, iar oamenii de rând din diferite zone puteau învăța mai rapid cum să o citească și cum să o scrie.
Statutul alfabetizării a fost afectat în mod serios, acesta fiind exclusiv al elitelor și scribilor. Acestea se foloseau de monopolul asupra acestei abilități pentru controlul maselor. Mai multe regate din Orientul Mijlociu, precum Adiabene, Asiria și Babilonia, au folosit în continuare cuneiformele pentru chestiuni mai formale, până în epoca comună.
Înțelepții evrei din epoca celui de-al Doilea Templu (516 î.Hr. – 70 d.Hr.) cunoșteau alfabetul fenician și îl numeau “vechea scriere ebraică” (paleo-ebraică).
Alfabetul fenician “propriu-zis” se folosea în Cartagina antică sub denumirea de “alfabetul punic”, până în secolul al II-lea î.Hr. În anumite părți, acesta deja era ramificat în alfabetul samaritean și aramaic, precum și în mai multe scrieri anatoliene și în primele alfabete grecești.
Până în secolul al VIII-lea î.Hr., texte scrise în alfabetul fenician, de către autori ne-fenicieni, au apărut în nordul Siriei. A fost adoptat, apoi, de greci, iar romanii au utilizat o versiunea a acestuia, care e similar cu cel utilizat în lumea anglofonă.