Cu mai puțin de două săptămâni înainte să moară, chiar în Săptămâna Patimilor, Mircea Lucescu (80 de ani) a stat pe banca naționalei României în barajul cu Turcia. Peste doar câteva zile, fostului selecționer i s-a făcut rău și a fost transportat la Spitalul Universitar de Urgență București. Pe 5 aprilie, starea sa de sănătate s-a înrăutățit și a ajuns, în comă, la secția de Anestezie și Terapie Intensivă, acolo unde și-a dat ultima suflare. Înainte să plece la îngeri, am avut un ultim dialog cu cel care va rămâne, probabil pentru totdeauna, cel mai decorat antrenor din istoria fotbalului românesc.
În seara dinaintea infarctului decisiv, pe la ora 19:00-19:30, am stat de povești mai mult cu nea Mircea. În fiecare zi am vorbit cu el. Era foarte curios să afle noutăți, era foarte cuplat. Voia să știe tot ce se întâmplă! Eu îi spuneam: „Gata, nea Mircea, că mai vorbim!”. Zicea „Bine, bine…”. Peste 10 minute mă suna din nou.
Asta s-a întâmplat chiar și în seara dinaintea infarctului decisiv, pe la ora 19:00. Am vorbit cu domnia sa vreo 5-6 minute și au intrat doamnele asistente să îi dea tratamentul, mi-a zis că nu mai poate să stea în telefon. I-am zis „Da, nea Mircea, mai vorbim zilele următoare. Aveți grijă de dumneavoastră și odihniți-vă”. La vreo 5 minute m-a sunat înapoi: „Ce mai e nou?”. Zic: „Nea Mircea, chiar nu vă odihniți?”. La care el răspunde, râzând: „Lasă, că am timp să mă odihnesc”.
Am stat de povești, am avut o discuție mai lungă, și mi-a spus la un moment dat: „Măi, Horia, parcă nu îmi vine să cred… În decembrie eram în formă maximă! Eram puternic, aveam entuziasm, mă simțeam bine. Pregăteam deja meciul cu Turcia. De-abia așteptam partida asta, eram convins că ne calificăm”.
„Din decembrie au început însă problemele astea și nu m-am mai simțit bine. Așa, brusc. În doar 3-4 luni m-am prăbușit cu sănătatea… E incredibil cum e bătrânețea asta. Aproape că nu îmi vine să cred! În decembrie eram fără probleme și în doar câteva luni s-a deteriorat totul. Nedreaptă e bătrânețea! Chiar nu mă așteptam…
Totul s-a întâmplat atât de brusc, prea rapid, prea brusc… Parcă e un vis urât…”, mi s-a confesat nea Mircea. A tot insistat pe tema asta, cât de incredibil pare, cum, de la o anumită vârstă, lucrurile pot lua o altă turnură, complet neașteptată și cu o viteză pe care nu poate să o înțeleagă un om plin de energie și cu o personalitate uriașă ca a lui.
L-am încurajat permanent în acea seară, nu doar pentru că așa era firesc, ci pentru că l-am iubit! L-am respectat și l-am iubit! Eram convins că va câștiga, până la urmă, ultimul său meci… Drum bun, nea Mircea! Atât timp cât măcar unul dintre noi se va gândi la tine, nu vei muri! ȘI SUNTEM ATÂT DE MULȚI…