Cum a fost alfabetizată România în ultimul secol. De la reformele lui Spiru Haret, la formarea ”omului nou” în spirit comunist

Data de 8 septembrie marchează Ziua internațională pentru alfabetizare. Această sărbătoare are ceva mai bine de cinci decenii de istorie, apărând cam în vremea în care comuniștii încercau din răsputeri să-l învețe pe românul de rând să scrie și să citească.

Ziua internațională pentru alfabetizare a fost aleasă în timpul Conferinței mondiale a miniștrilor educației cu privire la eradicarea analfabetismului. 

Aceasta s-a desfășurat între 8 și 19 septembrie 1965, la Teheran, într-o vreme când șahul Reza Pahlavi abia preluase puterea în Iran.

La conferință a participat și o delegație română, formată din ministrul educației de la acea vreme, Ștefan Bălan, alături de patru delegați: Ilie Aliman, director în ministerul educației, Constantin Oancea, director adjunct la departamentul de relații culturale al MAE, Dumitrie Ionesco, inspector în ministerul educației și Ion Preda, lector, secretar al delegației.

Digi24.ro

Un cuplu care a cumpărat un conac vechi de 400 de ani a descoperit sub podeaua din bucătărie o comoară

2 din 10 români știau să citească în 1899

Primele cifre despre alfabetizarea din România le avem din 1899, când doar 2 din 10 români de la oraș știau să citească. În rural, procentajul era mai slab, cu doar 16% dintre români cunoscând literele alfabetului.

Încercările de alfabetizare datează încă din vremea lui Spiru Haret, reformatorul sistemului de învățământ modern. La începutul secolului trecut, chiar a fost impusă o lege prin care țăranii nu aveau dreptul ca, timp de 5 ani, cât dura învățământul primar obligatoriu, să își forțeze copiii să meargă la muncile câmpului.

Noi cifre despre alfabetizare mai avem și dinainte de Primul Război Mondial. Până în 1912, procentul de alfabetizare din țară aproape că s-a dublat, ajungând la 39,3%. 

Cum a crescut rata alfabetizării odată cu Marea Unire

O altă creștere semnificativă a ratei de alfabetizare din România este identificată în 1930. Avem de-a face cu un procentaj ceva mai plăcut privirii, de 57%. 

Digisport.ro

FOTO Au apărut primele imagini: Ion Țiriac a primit ”bijuteria” după 5 ani! ”Nu întrebați cât costă, că e obscen”

Privind însă harta de mai jos, observăm de unde provine o parte a creșterii acestui procentaj. Odată cu înfăptuirea României Mari, intră în statistici județe mai ”citite”, precum cele din Transilvania sau de la limita de vest a țării, unde procentajul de alfabetizare ajungea chiar și la 80-90%.

Aceste zone, însă, erau contrabalansate de regiunile de dincolo de Prut, unde rata alfabetizării nu trecea de 20-30%.

Un regim nou are nevoie de oameni noi

Instaurarea regimului comunist în România aduce schimbări pe toate planurile, specifice unui regim totalitar. Reforma învățământului are loc la 3 august 1948, fiind legiferată prin Decretul numărul 175.

În mod nesurprinzător, modelul sovietic de învățământ este preluat și în România, iar controlul procesului educațional era absolut.

Alfabetizarea, sau ”înlăturarea neștiinței de carte”, era un pilon central al noului plan de învățământ. Desigur, alfabetizarea populației nu era un scop în sine, ci doar un mijloc de a atinge scopul real, anume îndoctrinarea maselor. Substratul ideologic era ”în spiritul democrației populare.”

Alfabetizarea din România comunistă n-a început, însă, în 1948, ci încă din 1945, când Scînteia înfiera regimul ”burghezo-moșieresc”, pe motiv că nu s-ar fi preocupat de a-i educa pe oameni.

Procesul de învățare de carte a început un an mai târziu, când au fost aleși cu atenție profesorii care aveau să predea. Aceștia proveneau din rândurile ”muncitorilor și intelectualilor atașați clasei muncitoare” – e lesne de înțeles că nu era loc pentru chiaburi în această ecuație.

Personalul era alcătuit atât din cadre didactice, cât și din alte persoane dornice să presteze muncă voluntară. Acești ”știutori de carte” veniți chiar din fabrici sau de pe șantiere au văzut o oportunitate de a se afirma în plan politic, promovându-și propriile interese, chiar dacă au prestat o muncă pro-bono.

Alfabetizarea la domiciliu, între eforturile comuniștilor

Nu toți oamenii s-au lăsat convinși prea ușor să învețe, dar situațiile acestea sunt specifice anumitor regiuni sau centre industriale. Comuniștii au încercat chiar să meargă din ușă în ușă pentru a propovădui alfabetul sau, ocazional, au încercat să le ofere muncitorilor lecții în timpul pauzei de masă. Unii, însă, deja preocupați de munca fizică intensă pe care o desfășurau atât la lucru, cât și acasă, erau indiferenți alfabetizării.

Dacă alfabetizarea ar fi putut avea loc în condițiile date de politicile interbelice, e imposibil de aflat și putem doar specula. Realitatea ne arată, însă, că primii trei ani ai alfabetizării de masă din România au avut rezultate foarte slabe.

Progrese ceva mai bune s-au înregistrat după 1948 și până în 1956, când a fost încheiată procesul de eradicare a ”neștiinței de carte.” La finalul primului cincinal subiectul avea o concluzie, însă în teritoriu, lucrurile arătau diferit.

Sigur, rata de alfabetizare din România a crescut în timpul regimului comunist și cifrele raportate pot fi chestionate, având în vedere tendința de a le aranja astfel încât să dea bine. Pe de altă parte, nici nu pot fi foarte departe de adevăr, având în vedere caracterul autoritar și coercitiv al regimului, după cum notează și Alin Goron într-un studiu asupra alfabetizării dintre 1948 și 1956.

Alfabetizarea ca instrument al propagandei

Substratul educației a fost întotdeauna unul ideologic și nici măcar nu a fost ascuns de către liderii de la București. Unul dintre sloganurile vremii era ”Omul fără carte e în afara politicii.” Doar că omul cu carte trebuia să fie un om cu carte aliniată corect din punct de vedere politic.

Și Cristian Tudor Popescu nota, în urmă cu câțiva ani, de ce au alfabetizat comuniștii România: ”Oamenii ăia nu aveau nicio treabă, țăranii, cu doctrina comunistă. Le citea unul ziarul, în Poiana lui Iocan, și ăilalți comentau pe lângă el. Niște rudimente de doctrină comunistă trebuia să le intre în cap într-un fel sau altul. În ce fel, care era mediul prin care se transmiteau atunci propaganda și manipularea? Era ziarul! Ziarul era instrumentul de bază al propagandei comuniste, cu tot trecutul, de la Iskra (Scânteia) lui Lenin, trecând prin Pravda. Deci, pentru a manipula populația, aveau nevoie de persoane alfabetizate”, afirma gazetarul într-o emisiune de la Digi 24.

O mostră vizuală a procesului de alfabetizare putem vedea și într-unul dintre episoadele miniseriei ”Amintiri din epoca de aur” – filmele tratează cu umor diverse situații de pe vremea comunismului, atât din primii ani ai regimului, cât și din perioade mai aproape de final. Firește, ceea ce acum ni se pare amuzant, la vremea respectivă erau subiecte cât se poate de serioase.

Analfabetism aproape eradicat, analfabetism funcțional la cote alarmante

După ultimul procentaj de alfabetizare din 1948, cel de 77%, următoarele date le avem abia din 2005. La momentul respectiv, aproape de intrarea României în UE, ne puteam mândri cu o rată a alfabetizării de 97,3%.

Procentajul a crescut la 98,64% în 2011 și probabil că următoarele cifre vor arăta, de asemenea, o creștere minoră a acestei rate.

Rămâne totuși o problemă spinoasă în România: analfabetismul funcțional. Cifrele din 2018, cele mai recente pe care le avem la dispoziție și cele în urma cărora s-au iscat ample dezbateri în societate, arată că 42% dintre elevii de 15 ani sunt analfabeți funcțional.

Un calcul diferit asupra datelor studiului PISA, realizat de OECD în 2015, arată că rata analfabetismului funcțional ar fi de 39%.

Pentru simplitatea argumentării, putem considera că 4 din 10 elevi de liceu sunt analfabeți funcțional. Așadar, ei pot citi un text, însă la finalul lecturii, aceștia nu vor înțelege ce au citit. 

Unul din scopurile asumate în cadrul proiectului România Educată este înjumătățirea analfabetismului funcțional în țară. Astfel, între 2025 și 2030, rata ar trebui să scadă la aproximativ 20%. Dacă asta se va întâmpla sau nu, rămâne de văzut în următorul deceniu.

Până atunci, însă, avem de-a face cu o altă statistică îngrijorătoare, apărută pe fondul pandemiei. În România, rata de abandon școlar a elevilor din mediul rural a ajuns la 23%. Cu alte cuvinte, unul din patru elevi abandonează învățământul gimnazial.