Mihai Roman, fost jucător la Rapid și FCSB, își amintește perioadele petrecute la cele două rivale și povestește episoade în premieră din cariera sa. FCSB și Rapid se vor duela sâmbătă, de la ora 21:00, în etapa a 13-a din SuperLiga.
Cum vezi derby-ul FCSB – Rapid? Există o favorită în acest moment?
– Ca de obicei, este un derby pe care îl poate câștiga oricine, indiferent de poziția din clasament. La un asemenea meci nu există o favorită. Ambele echipe se mobilizează foarte bine. Nici măcar antrenorul nu trebuie să spună prea multe înaintea unui astfel de meci. Jucătorii știu singuri ce au de făcut.
Daniel Pancu spunea chiar la conferința de presă că nu a auzit niciodată ca Rapid să plece favorită într-un meci cu FCSB. Nici nu vrea să se gândească la asta.
– Păi nu este normal? Exact asta spun și eu. Nu este nevoie de prea multe vorbe înaintea unui asemenea meci. Jucătorii se mobilizează singuri și își fac treaba pe teren.
Ai fost coleg cu Daniel Pancu la Rapid. Încă de pe vremea când era fotbalist îl vedeai antrenor?
– Da, cu siguranță! Încă din ultimii ani ai carierei se vedea că îi place foarte mult partea aceasta. Era extrem de implicat, urmărea toate meciurile și se dedica fotbalului. Îl vedeam devenind un antrenor foarte bun. Este un om care se gândește permanent la fotbal și la cum să câștige.
Chiar săptămâna trecută m-am întâlnit cu el, când am avut meci la Dinamo, și am stat puțin de vorbă. Este un rapidist convins, un om care dă totul pentru Rapid. Lucrul acesta se vede și la echipă.
Pe la 16 ani ai fost foarte aproape să ajungi la Steaua. Ce s-a întâmplat atunci?
– Da, eram mai mic și am fost acolo, la o selecție. Îmi amintesc că am jucat un amical, parcă împotriva lui Dinamo, și am câștigat cu 2-0. Eu am marcat ambele goluri. Antrenor era atunci domnul Majearu. Din păcate, eram cu câteva luni mai mare decât limita de vârstă și nu m-au putut păstra. Așa a rămas povestea.
Mai târziu, când eram la Brașov și ajunsesem la echipa națională, mă doreau mai multe cluburi. Erau Steaua, Timișoara și Rapid. Cineva i-a spus atunci lui Gigi Becali că eu fusesem în curtea Stelei și că nu m-au păstrat. S-a supărat când a auzit. Nu îi venea să creadă că mă avuseseră acolo și mă pierduseră.
În cele din urmă, ai ales Rapidul. Dinu Gheorghe a fost cel care te-a adus în Giulești?
– Da, domnul Dinu Gheorghe m-a adus. Într-un fel, mă așteptam la transfer. Avusesem evoluții bune la Brașov, ajunsesem și la echipa națională. Domnul Dinu Gheorghe plecase de la Brașov la Rapid și îmi spusese că o să mă ia și pe mine acolo. Între timp, interveniseră și cei de la Steaua, dar și Timișoara. Marian Iancu mă dorea și el.
Cum erau derby-urile Rapid – FCSB în perioada în care jucai tu?
– Erau foarte încrâncenate. Toată lumea dădea tot ce avea mai bun. Încercai să faci orice pentru a câștiga, pentru că știai cât de important este un asemenea meci. Iar în tribune era un spectacol adevărat. Era o atmosferă extraordinară. Erau genul de meciuri pe care îți doreai să le joci mereu.
Ți se pare că derby-ul și-a pierdut din intensitate în ultimii ani? Parcă nu mai există aceeași încrâncenare.
– Sincer să fiu, da. Mi se pare că meciurile nu mai au aceeași intensitate. Nici la jucători nu mai văd aceeași ambiție, aceeași dorință. Parcă tratează derby-ul ca pe un meci oarecare. Poate este doar părerea mea, dar asta simt. Și în tribune mi se pare că lucrurile s-au schimbat. Există în continuare galerii și suporteri fanatici, dar parcă nu mai este aceeași pasiune ca înainte.
Cum a fost pentru tine mutarea la București? Se spune că mulți fotbaliști veniți din provincie au probleme de adaptare, mai ales din cauza tentațiilor din Capitală.
– Este greu pentru cei care se gândesc și la alte lucruri în afară de fotbal. Eu am fost un om simplu. Când am ajuns la București, m-am gândit doar la fotbal. Voiam să joc cât mai bine, să reușesc și să îmi ajut echipa. Restul lucrurilor nu m-au atras.
Depinde foarte mult de caracterul fiecăruia. Sunt jucători serioși, familiști, dar sunt și alții cărora le place viața de noapte, care sunt mai libertini. Iar lucrurile acestea nu prea se împacă bine cu fotbalul. Să știi că s-au pierdut foarte multe talente din cauza asta. Foarte mulți fotbaliști care aveau calități extraordinare nu au reușit să ajungă unde puteau. Până la urmă, fiecare își așterne așa cum dorește.
După Rapid a urmat transferul în Franța, la Toulouse. Din păcate, experiența a fost marcată de două accidentări cumplite. Cum îți amintești acea perioadă?
– A fost o experiență nefericită din cauza accidentărilor. Începusem foarte bine. Jucasem șase sau șapte meciuri de pregătire, marcasem și mă simțeam extraordinar. Eram într-o formă foarte bună. Chiar înainte de prima etapă, când urma să jucăm împotriva lui Ajaccio, am suferit la antrenament o ruptură a tendonului lui Ahile. A fost una dintre cele mai grave accidentări pe care le poți avea ca fotbalist.
Am stat opt luni, iar după alte șase luni am suferit o nouă accidentare. Eram la un meci în Spania, parcă împotriva lui Alavés, și am avut dublă fractură de tibie și peroneu, la același picior.
Cum reușește un fotbalist să treacă psihic peste două accidentări atât de grave? Te-ai gândit vreodată că nu vei mai putea juca?
– Dacă nu ești foarte puternic psihic, nu ai nicio șansă să revii. Te demoralizezi și sunt puțini cei care pot trece peste asemenea momente. Sincer, la a doua accidentare, când m-am ridicat de jos și mi-am văzut laba piciorului întoarsă în spate, primul gând a fost că mi s-a terminat cariera. Am crezut că nu voi mai putea juca niciodată fotbal. Dar am avut o șansă enormă că eram în Franța. Medicii m-au ajutat foarte mult, iar oamenii din staff m-au încurajat permanent. A fost extraordinar sprijinul pe care l-am primit.
Crezi că ai fi reușit să îți continui cariera dacă sufereai aceleași accidentări în România? Poate că sprijinul medical și condițiile de recuperare ar fi fost diferite.
– Asta este clar! Cred că după prima accidentare, cea la tendonul lui Ahile, probabil mi s-ar fi propus rezilierea contractului. Nu știu dacă aș mai fi putut continua să joc. Acum lucrurile s-au mai schimbat și în România, cluburile își ajută mai mult jucătorii. Dar atunci era altceva. În Franța am beneficiat de condiții extraordinare. Am fost la cele mai bune clinici și la cele mai bune centre de recuperare. A contat enorm.
După trei ani în Franța ai revenit în România, la FC Botoșani. Cum ai luat decizia?
– După ce mi-a expirat contractul de trei ani, am așteptat o ofertă tot din străinătate. Era însă foarte greu, pentru că nu mai jucasem aproape doi ani din cauza accidentărilor. Sincer, nici nu îmi doream foarte mult să revin în România. Mă gândeam în primul rând la sănătate. Îmi era teamă că, dacă aș mai fi suferit o accidentare gravă, nu aș fi beneficiat de același sprijin medical. Am stat o lună acasă. Alergam singur, mă antrenam separat și, la un moment dat, nici nu mai simțeam nevoia să merg la o echipă. Până la urmă, a venit oferta de la Botoșani. A fost o decizie foarte bună, pentru că am mai reușit să joc încă nouă ani, până în 2023-2024.
A urmat și transferul la FCSB, unde Gigi Becali te-a dorit cu orice preț. Cum au decurs negocierile?
– Într-o singură zi m-a sunat de șapte ori! (n.r. râde) Eu îi tot închideam telefonul, pentru că nu voiam să merg. După două minute, suna din nou.
Dar de ce nu voiai să accepți oferta?
– Mă simțeam foarte bine la Botoșani. Eram golgheter, eram aproape de casă, aveam familia lângă mine. Eram liniștit. Eu sunt din zona Vicovului, aproape de Putna, o zonă liniștită, cu oameni credincioși. Aveam deja 35 de ani și nu mai simțeam nevoia unei schimbări. La un moment dat, i-am spus lui Gigi Becali: „De ce mă mai iei pe mine? Nu mai bine iei un jucător tânăr, îl crești și apoi îl vinzi?”. Mi-a răspuns: „Nu mă interesează! Eu de tine am nevoie”. Până la urmă, m-a convins.
Țin minte că apăruse inclusiv povestea că Gigi Becali voia să îți construiască o capelă.
– Da, da, așa este! (n.r. râde)
Până la urmă, cum a fost experiența la FCSB? Ai rămas chiar mai mult decât plănuiseși inițial.
– M-am simțit foarte bine, chiar nu am avut probleme. Inițial semnasem pentru un singur an, dar, la insistențele lui MM Stoica, am mai prelungit contractul cu încă un sezon. După aceea, echipa nu s-a calificat în cupele europene. Erau foarte mulți jucători în lot și urma să evoluăm doar în campionat. Între timp, domnul Timiș i-a sunat pe domnul Iftime și pe domnul Șfaițer, de la Botoșani, și le-a spus că are nevoie de mine. Așa am ajuns să mă întorc la Botoșani.