O viață în fața războiului de țesut. Este povestea doamnei Mioara, din județul Gorj, care de când se știe s-a străduit să păstreze viu meșteșugul. L-a învățat de la bunici și l-a arătat și străinilor. Aceștia au fost fascinați de ceea ce rezultă din mâinile sale.
Kilometri de covoare și mii de cămăși tradiționale a țesut doamna Mioara cu ajutorul războiului, despre care spune că-i este cel mai bun prieten. De cum pășești în casa femeii ai senzația că te afli într-un muzeu.
Mioara Dinoiu pare că nu obososește să țeasă. Și-a ”intrat în mână” de la opt ani, vârsta la care s-a îndrăgostit de războiul bunicii sale. Recunoaște, totuși, că prima oară a țesut din nevoie, acest obicei fiind singurul venit al familiei.
De la o zi la alta, țesutul a început să-i placă și o încurajau aprecierile pe care le primea de la fetele din sat, cărora le făcea zestre și ii. Nu s-a plâns de oboseală, iar ca drept dovadă a faptului că își adoră meseria este că încă o mai practică, fiind în vârstă.
Femeia a avut expoziții cu ”operele” sale în Londra și în Berlin, adunând mulțimi de străini în jurul său. Aceștia s-au minunat când au văzut cât este de talentată și cu câtă precizie a executat totul. Unii i-au spus că face magie.
”Torcând la furcă, se mai rupe şi firul şi se prinde. M-au căutat în mâini şi strigau: Magie, magie! Mi-a crescut sufletul de bucurie. Au fost foarte apreciate. Mai ales geacurile cu fermoar, desagii, le plăcea şi lâna, şi bumbacul”, a relatat Mioara Dinoiu pentru Observator.
Cel mai prețios lucru din tot ceea ce a țesut spune că este o ie veche de peste 50 de ani. Nu-și dorește ca acest meșteșug, al țesutului la război, să piară, așa că îl predă copiilor, la Școala Populară de Artă.
Cei mici sunt curioși de tainele artei populare. ”În război mi-am cântat dorul, mi-am cântat supărarea”, a mai precizat Mioara Dinoiu pentru sursa menționată anterior.
Țesutul la război este una dintre puținele vechi meserii care nu au dispărut încă din România. Nu mai este practicată, ce-i drept, la fel ca pe timpul bunicilor și străbunicilor noștri, dar cu siguranță reprezintă o comoară a tradițiilor românești.