Sîntem în 1994. Anul turneului final mondial organizat de cel mai mare adversar al sportului rege, SUA. Un adevărat paradox, dar pentru FIFA contează enorm să spargă blocada indiferenţei, pentru că odată stîrnit interesul yankeilor poziţia de cenuşăreasă a fotbalului se poate schimba spectaculos.
Boss-ul forului mondial, brazilianul Joao Havelange, ştie că este în faţa cîntecului de lebădă după 20 de ani de şefie, perioadă în care umilinţa sa maximă a fost faptul că ţara sa nu a ridicat nici o cupă mondială după cele cîştigate pe bandă rulantă între 1958 şi 1970, cu excepţia lui 1966, cînd Anglia a reuşit singurul ei titlu. În 1998 va fi un alt preşedinte, iar Havelange vrea neapărat să vadă la final reprezentaţia de aur a Braziliei.
Dorinţa de a termina cu o mare izbîndă e cel mai important lucru, dar mai există ceva care îl frămîntă serios pe senor Havelange. Gazda turneului final este cel mai mare paradox posibil pentru sportul rege. Statele Unite privesc fotbalul drept un sport plictisitor, care nu are ritmul competiţiilor din NBA, NHL sau fotbal american. Acolo ritmul e cu adevărat sufocant, fazele se succed pe zecimi de secundă, punctele curg ca apa la robinet. Havelange are nevoie de un brand, de o persoană care să poată sparge embargoul indiferenţei americane. Şi află cu doi ani înainte de Mondial de dorinţa lui Diego Armando Maradona de a juca din nou pentru naţionala Argentinei, după „episodul cocaina” la Napoli. Înţelege că doar Maradona poate fi starul care să atragă atenţia şi deşi Napoli se opune ca fostul ei giuvaier să joace la Sevilla fără a plăti vreo compensaţie, FIFA îl ajută din răsputeri, respingînd memoriul italienilor. Maradona joacă la Sevilla, începe o fantastică perioadă de şase luni înainte de Mondial, în care aruncă la coş surplusul de 16 kilograme printr-o pregătire la sînge şi e tocmai bun de Mondial. Tot Havelange trage sforile şi la americani, pentru că era problema că aceştia să respingă intrarea lui Diego în ţară fiind consumator de droguri.
Avem al doilea paradox al acestui mondial. FIFA a făcut drum liber lui Diego, tocmai celui care niciodată nu a avut la pipotă forul conducător al fotbalului. Prieten la cataramă cu marele strateg comunist al Cubei, Fidel Castro, Maradona e un adevărat inamic al lui Havelange şi a găştii sale. Nici senor Joao nu poate fi numit fan al Argentinei, avînd un mare „cui” împotrivă, pentru că şi acum e convins că ţara tangoului a furat titlul în 1978, cînd a devansat Brazilia la golaveraj după circul Peru, acel 6-0 făcut cadou de jucătorii din Anzi. Iar antipatia lui Havelange pentru Maradona a luat proporţii în 1986, la celebra mînă a lui Dumnezeu din meciul cu Anglia, argentinianul fiind considerat un mare infractor. Însă nevoia de numele său pentru competiţia din America îl obligă la acest compromis.
Maradona a considerat prezenţa la Mondial drept o victorie personală. A crezut că lui Havelange i-a fost pur şi simplu frică şi a preferat să îl admită pe argentinian. Nu a înţeles că era un subiect de marketing şi că Havelange îl „iubea” la fel de mult şi îi pregătea o imensă surpriză. Diego i-a atacat dur pe şefii forului mondial cînd încă nici nu începuse competiţia. Dreptate avea, fără discuţie, însă asta era egal cu zero pentru Havelange. „Este absurd să joci la ora prînzului într-o astfel de climă şi de temperatură, în care ţi se pot tăia gleznele cu uşurinţă şi se pot produce adevărate drame pe teren. Havelange şi Blatter sînt egoişti, nu s-au gîndit decît la drepturile TV. În Formula 1 la fel au procedat, importanţi erau banii şi publicitatea, pînă cînd a murit Senna şi brusc s-au preocupat de schimbarea regulamentelor”.
Havelange l-a vrut pe Maradona, împotriva antipatiei sale, doar pentru a da sare şi piper Mondialului. Dar şi-a dat seama că prezenţa lui Diego pînă la finalul competiţiei ar fi însemnat un risc uriaş pentru Brazilia sa. Dacă totul ar fi mers conform ţintarului, Brazilia ar fi trebuit să joace pentru locul în finală în penultimul act împotriva Argentinei. Care era considerată o echipă bună, dar cu Maradona în teren, devenea un mare pericol pentru Romario şi compania. Şi atunci, ajutat de preşedintele Federaţiei italiene, Antonio Matarrese, şeful FIFA a pregătit bomba mondialului. Maradona trebuia să devină un centru de atracţie, dar episodul care urma să-l aducă în prim plan nu conţinea nimic pozitiv. Italia, care avea o echipă cu puţine şanse la podium, doar Roberto Baggio şi Franco Baresi fiind liderii azzurrilor, a acceptat cu plăcere să fie aghiotantul lui Havelange.
Maradona s-a prezentat la Mondial cu un aspect fizic impresionant. Într-o lună a scăpat de cele 16 kilograme care riscau să-l ducă în ridicol în America şi la primul meci al Argentinei, contra Greciei, a evoluat entuziasmant. Havelange şi brazilienii săi au intrat total în panică. Argentina era foarte tare, un adversar care putea să cîştige titlul mondial. Însă Havelange era pregătit pentru a da lovitura decisivă lui Diego. Cura de slăbire a acestuia se făcuse şi cu două medicamente, Nastisol şi Desidex, care conţineau efedrină, substanţă aflată pe lista celor interzise. Cu alte cuvinte a substanţelor considerate doping. Medicamentele îi erau administrate de preparatorul său fizic, Daniel Cerrini. Totul era pus la punct. Imediat după încheierea celui de-al doilea meci, împotriva Nigeriei, Maradona a fost chemat la control. Şi bomba a explodat. Maradona a fost găsit pozitiv. „Mă jur pe fetele mele că nu am luat nimic pentru a-mi mări capacitatea de efort sau masa musculară. M-am pregătit ca un nebun, nu m-am mai drogat şi nici nu o voi mai face”, a fost strigătul disperat al lui Maradona. Şi avea parţial dreptate, efedrina neîndeplinînd nici una dintre aceste necesităţi. Mai mult, pentru cei care au fost consumatori de cocaină li se recomandă efedrină sub mai multe combinaţii, pentru că au probleme mari la respiraţii pe nas şi degajează căile nazale.
Jurnalistul italian Franco Rossi a urmărit cu mare migală toate elementele acestui caz. A stat de vorbă cu multe persoane implicate. În sîngele lui Maradona s-au găsit cinci compuşi derivaţi de efedrină, semn că nu putea singur să-şi administreze medicamentele, ci numai o persoană din anturaj. Toţi oamenii de medicină au confirmat faptul că substanţele nu ajutau nici măcar 1% pentru performanţele sportive! Devenise clar că am asistat la o execuţie cu sînge rece marca Havelange. Diego arătase că e pus pe fapte mari pe gazon şi Brazilia risca enorm să nu prindă finala dacă dădea de Argentina cu Maradona în echipă. Dar planul şefului FIFA nu s-a oprit aici.
Deşi scăpase de Maradona, căruia practic îi închisese cariera într-un mod oribil, pe uşa din dos, lui Havelange încă îi era frică de Argentina, care mai păstra destui jucători periculoşi în frunte cu golgeterul Fiorentinei, Gabriel Batistuta. Ori, drumul celor două mari rivale din America de Sud ducea clar spre o semifinală. Havelange avea nevoie de o minune care să oprească Argentina şi să libereze calea pentru compatrioţii săi. Colaborarea a fost făcută cu Matarrese. Italia jucase prost în grupe, mîncase bătaie de la debutanta Norvegia şi nu prea îşi făcea iluzii pe mai departe. Dar cu nişte arbitri puşi unde trebuie, căile se eliberau. Se ştie cum a bătut Italia pe Nigeria, într-un meci în care arbitrul a uitat de eliminarea lui Zola. Pentru Argentina optimea de finală părea convenabilă, pentru că România putea fi eliminată. Şi apoi ar fi urmat Suedia, alt adversar accesibil şi semifinala cu Brazilia. FIFA l-a pus pe italianul Pierluigi Pairetto să conducă partida cu România. Însă acesta n-a reprezentat omul care să arbitreze cum a vrut Havelange. Dimpotrivă, a dat în minutul 17 foarte uşor penalty la duelul Prodan –Batistuta, iar unii ziarişti din Florenţa au explicat decizia prin simpatia exagerată a centralului pentru atacantul argentinian. Poate singurul moment cînd a favorizat naţionala noastră a fost în minutul 70, cînd Selymes putea vedea „roşu”, dar a fost iertat. Aşa că miracolul de care avea nevoie Havelange nu l-a îndeplinit arbitrul pus de el, ci evoluţia de vis a „tricolorilor”, la cel mai mare meci al echipei naţionale din istorie, un 3-2 care a fost desemnat drept cel mai frumos joc din SUA 94.
Joao Havelange a ieşit triumfător din toate punctele de vedere la ultima sa mare competiţie. Brazilia a reuşit să redevină campioană a lumii, după cea mai urîtă finală din istoria Mondialelor, adjudecată la penalty-uri în faţa Italiei, care, foarte ciudat, a greşit tocmai prin cei mai buni oameni ai ei, Franco Baresi şi Roberto Baggio. Iar bucuria a fost şi mai mare deoarece inamicul său şi al forului pe care îl conducea, Diego Armando Maradona, a fost adus să stîrnească interesul americanilor pentru fotbal. Iar după ce s-a văzut rezolvat, senor Joao a declanşat cea mai diabolică operaţiune, distrugînd-l pur şi simplu pe cel care se va bate mereu cu Pele pentru titlul de cel mai bun fotbalist din istorie.