Cum și-a planificat Rusia invazia Ucrainei după modelul invaziei Cehoslovaciei în 1968. De ce Moscova nu a intervenit militar împotriva lui Nicolae Ceaușescu

Istoricii sunt de părere că eșecul campaniei militare a Rusiei împotriva Ucrainei, cel puțin după aceste prime șase săptămâni de război, timp în care Moscova nu a reușit să-și atingă niciunul din obiectivele politice, poate fi explicat și prin faptul că Vladimir Putin și-a dorit o acțiune pe modelul invaziei Cehoslovaciei în 1968.

Invazia Ucrainei după modelul invaziei Cehoslovaciei

Istoricul și sociologul rus Kamil Galeev, cercetător la Wilson Center, susține că eșecul invaziei Ucrainei de către armata rusă, evident după retragerea rușinoasă din teritoriile din jurul Kievului ar fi putut să fie anticipată de analiștii militari dacă aceștia nu ar fi înțeles greșit armata „ruso-sovietică”, dacă nu ar fi subestimat capacitatea de luptă a ucrainenilor și dacă nu ar fi ignorat scopurile politice urmărite de Moscova.

În opinia acestuia, actuala armata rusă nu este decât vechea armată sovietică, cu niște reforme superficiale în plus. Galeev susține că armata sovietică era o forță construită special pentru trei misiuni distincte: să câștige un război nuclear împotriva Occidentului, să culeagă cartofi la muncile agricole și să poate pacifica statele din Pactul de la Varșovia. În ceea ce privește primul aspect, istoricul rus susține că acest lucru este evident și prin modul în care au fost proiectate majoritatea blindatelor armatei sovietice, care acum sunt distruse cu ușurință de către trupele ucrainene. Acesta susține că ele au un blindaj atât de slab pentru că nu au fost concepute pentru un război convențional cu trupele NATO.

Pe lângă muncile agricole la care trebuia să ia parte în fiecare an, sociologul rus susține că a treia misiune importantă a armatei sovietice era aceea de pacificare a fostelor state satelit din Pactul de la Varșovia, „singura alianță militară din istorie care a purtat doar războaie interne”.

Digi24.ro

Niște români s-au instalat confortabil în casa unei spaniole plecate la copii, în Canada, și nu mai vor să plece

„Acest fapt oferă contextul necesar înțelegerii operațiunii-Z. Nu a fost concepută ca un război. Au conceput-o ca o misiune de pacificare după modelul Operațiunii Dunărea, din 1968, iar analiștii ruși au spus asta deschis. „Operațiunea a fost concepută ca Cehoslovacia-68. Intră din toate direcțiile, pune noul guvern. Nu a mers. Timp de o lună întreagă ne-am prefăcut că totul este în regulă și am încercat să câștigăm cu o forță mică, nepregătită pentru un război la scară largă pe opt direcții simultan”, o spus-o chiar unul din politrucii ce au susținut această operațiune”, a scris pe Twitter istoricul Kamil Galeev, care subliniază că majoritatea analiștilor occidentali nu au sesizat această legătură, cu câteva excepții, asta chiar dacă în Rusia comparația a fost prezentă constant în discursul public.

Astfel, în opinia acestuia, deși Moscova a urmărit o victorie rapidă în Ucraina, invazia propriu-zisă nu a fost concepută ca un război-fulger, așa cum a apărut în cele mai multe comentarii occidentale.

„Nu a fost planificată ca un război deloc. A fost un simplu copy-paste după „Operațiunea Dunărea 1968”, atunci când URSS-ul a intervenit militar pentru pacificarea disidenților din Cehoslovacia și a pus capăt Primăverii de la Praga. Ce este în comun între Operațiunea-Z și Dunărea 1968? Ei bine, în primul rând, obiectivele lor politice. În ambele cazuri, Moscova era nemulțumită de conducerea politică a unei țări est-europene și de viața sa politică prea liberă. Era un lucru inacceptabil ce trebuia oprit. 

Atât în Cehoslovacia, cât și în Ucraina, Moscova a intenționat să oprească prin forță „haosul” (=viața politică liberă) într-un stat satelit perceput prin intermediul unei operațiuni de poliție. Această operațiune de poliție trebuia condusă de armată dar foarte rapid, cu rezistență minimă și împușcături minime. Pentru a minimiza rezistența, invazia ta ar trebui să fie complet neașteptată. De aceea, pregătirea pentru invazie a fost mascată de ambele ori prin „manevre militare”. Invazia Z – prin „Union Resolve” în Belarus, „Dunărea 1968” – prin manevre „Neman” care au permis Moscovei să adune forțe uriașe la granița cu Cehoslovacia.

Digisport.ro

Ilie Năstase a văzut "bijuteria" de 2,8 milioane € a lui Ion Țiriac și a făcut gluma zilei

To minimise resistance your invasion should be unexpected. That’s why preparation for invasion was both times disguised by “manoeuvres”. Z-invasion – by “Union Resolve” in Belarus, “Danube” – by “Neman” manoeuvres which allowed to lowkey amass huge forces on Czechoslovak border pic.twitter.com/wyEJVjtA3N

— Kamil Galeev (@kamilkazani) April 6, 2022

Atât în 1968, cât și în 2022, soldații nu știau unde se îndreaptă. Nici măcar comandanții lor nu știau. Imediat înainte de invazie, comandanții au primit o comandă radio „Vltava-666”, ceea ce însemna că trebuiau să despacheteze o corespondență sigilată, cu un ordin secret și să o execute imediat. Atât în Cehoslovacia 1968, cât și în Ucraina 2022, rușii știau că vor avea probleme în a-și distinge vehiculele de cele ale celor ocupați. Astfel, în 2022 și-au marcat vehiculele cu „Z”, „V”, „O” etc, iar în 1968 – cu o dungă albă”, a explicat sociologul rus Kamil Galeev.

Acesta subliniază că ambele operațiuni au început aproape identic. În 1968, trupele ruse au capturat aeroportul din Praga, după o aterizare „de urgență”, iar acum, în Ucraina, prima misiune a rușilor a fost aceea a trupelor de parașutiști însărcinate cu misiunea de a captura aeroportul din Hostomel. Evident, diferența majoră dintre cele două momente a fost aceea că ucraineni se așteptau la o asemenea acțiune și au ripostat imediat, reușind să recucerească aeroportul în doar câteva ore. În fapt, presa din Statele Unite a scris recent că ucrainenii știau bine care era planul rușilor, după ce chiar șeful CIA, William Burns, i-a transmis președintelui Zelenski că aeroportul Hostomel avea să fie una din țintele rușilor.

„Deși invazia din 2022 a fost modelată după cea din 1968, a fost mult mai prost pregătită. În 1968, Cehoslovacia a fost atacată de o forță enormă de 500.000 de oameni, care venea în două eșaloane. Primul eșalon de 250.000 împingea înainte, al doilea urma să ocupe teritoriul și să asigure liniile de aprovizionare. Invazia Z a continuat cu o forță mult mai mică. Doar 160-190 de mii de soldați ruși au trecut granița cu Ucraina la sfârșitul lunii februarie. La fel ca în 1968, au împins înainte. Dar niciun al doilea eșalon nu a venit să ocupe teritoriul în spatele primului și să asigure liniile de aprovizionare. Pentru că nu a existat”, a subliniat istoricul Kamil Galeev.

În opinia acestuia eroarea majoră a lui Vladimir Putin a fost aceea că nu s-a așteptat la o rezistență din partea ucrainenilor. Liderul de la Kremlin a subestimat impactul major asupra populației pe care l-a avut conflictul continuu din regiunea Donbas ce a distrus orice urmă de sentimente pro-ruse.

„Invazia modelată după „Dunărea-1968”, însă cu o forță mult mai mică a fost o greșeală. De ce? Pentru că ucrainenii au știut că va veni. Ei s-au pregătit pentru războiul de gherilă și pentru a opera adânc, în spatele liniilor inamicului. Întregul concept de trupe teritoriale modelat după Polonia a fost îndreptat către acest tip de război. Armata Z împingând înainte și lăsând în urmă teritoriul neocupat a oferit ocazia de a lansa exact acel tip de război pentru care se pregăteau ucrainenii. Drept urmare, au început un război de gherilă la scară largă, care a devastat convoaiele rusești de aprovizionare și coloanele armatei”, a subliniat sociologul rus.

De ce Moscova nu a intervenit împotriva lui Ceaușescu

Într-un comentariu publicat cu câteva zile înaintea declanșării invaziei Ucrainei de către trupele ruse, același Kamil Galeev susținea că scopul lui Vladimir Putin printr-o astfel de operațiune nu era acela de a ocupa și de a alipi teritoriile ucrainene ci de a crea un stat eșuat, model pentru rușii care și-ar fi dorit îndepărtarea lui de la putere. Istoricul rus compară în acest argument motivele pentru care Moscova a intervenit militar împotriva disidenților din Cehoslovacia în 1968, în Ungaria în 1956, dar nu și împotriva regimului lui Ceaușescu.

„Liderii români, atât Ceaușescu, cât și predecesorul său, Gheorghiu-Dej, s-au comportat foarte independent. Politicile lor erau cunoscute în rusă ca un особый курс – curs diferit/particular, neconform cu politicile Moscovei. Au fost destul de neascultători. Acest lucru a fost parțial motivat de economie. Sovieticii doreau să sporească integrarea economică a taberei socialiste. Românii i-au acuzat că încearcă să facă din România o „sursă de materii prime”. Ei doreau independență economică deplină, chiar și atunci când aveau de-a face cu țările capitaliste.

Apoi, erau și motive politice. Bucureștiul a obiectat împotriva forțelor Pactului de la Varșovia comandate de generali sovietici, a obiectat împotriva Tratatului de neproliferare (de ce nu putem avea și noi arme nucleare?). În 1968, Ceaușescu a organizat demonstrații uriașe împotriva invaziei sovietice a Cehoslovaciei. În tabăra socialistă, România a făcut mereu probleme. A stabilit relații diplomatice cu Republica Federală Germană, a cerut să i se restituie rezerva de aur evacuată în Rusia în 1916 și care nu a mai fost înapoiată niciodată.

Poate suna incredibil, dar România a încercat să facă și pretenții teritoriale împotriva URSS. În timpul discuțiilor chino-române din 1964, românii au susținut că Basarabia și Bucovina de Nord, anexate de sovietici în 1940, ar trebui să fie înapoiate, fapt știut de Moscova la acea dată”, a scris istoricul rus.

Potrivit acestuia, întrebarea cheie este de ce Moscova nu a făcut nimic împotriva Bucureștiului, deși au luat măsuri drastice împotriva Ungariei și Cehoslovaciei, mai ales că, în ceea ce privește politica externă, ambele țări nu au acționat niciodată atât de independent ca România lui Ceaușescu.

Kamil Galeev susține că un posibil răspuns la această întrebare stă în faptul că, deși România a prezentat o serie de amenințări la politica externă a URSS-ului, ea nu a fost niciodată o amenințare pentru politica internă a Moscovei.

„România nu a fost privită de nimeni din URSS ca un potențial model de urmat, ca un exemplu pozitiv de urmat. Din perspectiva poporului sovietic, România semăna foarte mult cu URSS, doar inferioară. Noi avem Împărat-Dumnezeu, ei au Împărat-Dumnezeu. Avem sărăcie extremă, ei au sărăcie extremă. Noi avem KGB, ei au Securitate. Nimeni din URSS nu a spus vreodată „Mi-aș fi dorit să fim mai mult ca România”. Așa că regimul de la București a fost cruțat pentru că nu era atât de diferit și, prin urmare, nu putea fi privit ca o alternativă potențială la ordinea sovietică. Între timp, transformările politice din Ungaria și Cehoslovacia au fost considerate mult prea periculoase pentru politica internă din URSS.

Dacă aceste țări ar fi adoptat principii politice diferite, ar fi permis o largă participare la viața politică și chiar o diversitate de opinii, și nu ar fi căzut în haos, atunci ele ar fi reprezentat o alternativă pozitivă pentru foarte mulți în URSS. Pericolul real era ca opinia publică din URSS să alunece în direcția acestor noi modele. Cehoslovacia era și mai periculoasă decât Ungaria din motive culturale. Cehoslovacia este slavă, deci bariera lingvistică era mai slabă, și ar fi reprezentat cu ușurință un model de referință pentru ruși. Aceștia s-ar fi comparat mai natural cu țările slave, decât cu cele neslave precum România”, a scris sociologul rus.

În opinia acestuia, cum în cazul Ucrainei barierele culturale erau aproape inexistente înaintea acestui război, iar tot ceea ce se întâmpla în Ucraina putea fi imediat reflectat în Rusia, mesajul Kremlinului ar viza în special poporul rus. Ideea că în momentul în care încep demonstrațiile pentru drepturi și democrație, singurul lucru care va urma va fi distrugerea totală, la fel cum se întâmplă cu orașele Ucrainei.

Perhaps the real audience of this play is neither Ukraine, nor West, but Russians themselves. And the goal is to teach one simple lessons – if you do this pic.twitter.com/DxFR6ycnLT

— Kamil Galeev (@kamilkazani) February 13, 2022

Această opinie, cum că Vladimir Putin a atacat Ucraina tocmai pentru a stopa evoluția democratică a țării, o direcție spre care se îndrepta după protestele din 2014, a fost susținută de mai mulți specialiști în politică externă în tot acest timp. Cunoscutul profesor american, Michael C. Horowitz, specialist în teoria relațiilor internaționale la Universitatea din Pennsylvania, a susținut același lucru într-un interviu acordat la câteva zile după începutul războiului. „Cele mai bune dovezi pe care le avem acum sugerează că Putin crede că o Ucraina independentă și democratică este o amenințare pentru el și pentru Rusia. Din păcate, el a decis că singura modalitate de a face față acestei amenințări este utilizarea unei forțe militare copleșitoare”, a susținut Horowitz.

Și istoricul rus Norman Naimark, profesor la Universitatea Stanford din SUA, susține același lucru, că o Ucraina democrată reprezintă principala amenințare pentru regimul lui Putin. „Cu cât Ucraina, o tânără democrație înfloritoare, continuă să stabilească libertatea democratică, statul de drept și integrarea cu Occidentul, cu atât mai mult devine o amenințare pentru ideea lui Putin cu privire la misiunea Rusiei”, a susținut acesta.