Este 4 martie 1977 și nimic nu prevestea tragedia care avea să lovească România. A fost o zi plăcută, poate prea plăcută pentru o țară care abia ieșise din februarie și care era obișnuită cu temperaturi ceva mai reci pentru această perioadă. Încălzirea globală este încă departe, la fel și țara noastră. Europa Liberă se asculta pe furiș, prin tot felul de improvizații, oamenii mureau înecați sau împușcați în timp ce se chinuiau să traverseze înot Dunărea pentru o viață mai bună.
Comunismul era în floare, dar încă nu își arătase cea mai hâdă față. Raționalizarea, foamea și lipsurile abia își făceau apariția. Să ne înțelegem, nu era deloc bine în țară, dar, fără să știe, oamenii erau ceva mai uniți. Nu aveau acces la prea multă informație, însă bibliotecile erau înțesate de cărți. Lumea citea și descoperea pe cât posibil. Magazinele doldora de produse din cealaltă parte a Europei amețeau simțurile, dar, ca un paradox, nimeni nu murea de foame.
Când soarele a apus, lumea a mulțumit Cerurilor pentru o zi de primăvară deosebită. Televizoarele erau mai degrabă piese de mobilier, pentru cei puțini care le aveau, așa că prea multe nu erau de făcut. Treburi în casă, pregătirea zilei de mâine, pachet pentru cei mari, temele celor mici. Omenești, lumești…
Totul avea să se schimbe într-o blestemată clipă și acolo unde era liniște avea să-și facă apariția tumultul. Și mai ales necunoscutul. La 4 martie 1977, ora 21.20, mulți aproape că se „gândeau” la somn. Cei care lucrau în schimbul 2 se pregăteau să încheie tura. Magazine deschise nu existau. Nicăieri. Nici în centru, nici la periferie. Câteva restaurante mai de lux aveau încă angajaţi la muncă. Nu şi prea multe de oferit.
La ora 21.21, România era încă bine pentru toată lumea. 60 de secunde mai târziu, Pământul a avut alte planuri, unele care ne-au copleșit ca nație și ne-au acoperit de moloz și praf. Prea mult praf, prea mult moloz. Infinit peste putințele noastre.
Este 21.22 și de nicăieri parcă se aude un zgomot. Un vuiet din ce în ce mai puternic, un șuier care se apropie amenințător și apoi liniștea este istorie. La 21.22 și alte 22 de secunde începe nebunia. Preț de 56 de secunde, 55 conform altor surse, România s-a cutremurat, s-a rupt și s-a prăbușit.
Sunt zeci de secunde absolut înfiorătoare. Geamuri întregi se sparg sub apăsarea de beton a clădirilor, țipetele oamenilor îngrozesc, câinii urlă disperaţi şi panicaţi, se frâng case, scări, blocuri, destine. Mamele se prăvălesc peste prunci încercând să-i protejeze, tații își pierd din definiția de eroi de neclintit și tot ce le rămâne e o rugă către Ceruri pentru îndurare.
Toată lumea este speriată când se termină. E liniște, dar oamenii simt că ceva nu este în regulă. Deloc. În cartierele mărginașe se coboară în fața blocurilor sau se iese la porțile caselor. Se strâng în brațe, vorbesc.
E tot ce au! Internetul e la ani lumină, Zuckerberg nici în gândul lui taică-su. Radio-ul și televizorul stau degeaba. Peste toți luminează astrul nopții. „Îmi aduc aminte că era o lună roșie, posibil de la praful care se ridicase. Nu știam încă ce se petrecuse. Ok, am înțeles cu toții că a fost cutremur, știam ce e ăla, dar nu știam dimensiunile catastrofei”, spune Viorel Șerbescu, supraviețuitor al cutremurului din 4 martie 1977, exclusiv pentru FANATIK.
„Am stat în fața blocurilor până pe la 1-2 dimineața. Cam pe atunci lumea a început să-și facă curaj și să intre în casă. Deja era o stare de panică accentuată și de faptul că veștile circulau din gură în gură.
Cei care au ieșit de la schimbul 2 veneau acasă și povesteau grozăviile. Îmi aduc aminte că auzeam: a căzut și blocul Scala, sau, a căzut și clădirea Dunărea, apoi o mare de ooooo-uri venită din mirarea tuturor. Nu aveai voie să mergi pe stradă, mașini nu erau, tramvaie, nici atât. Era liniște. Nu te puteai duce să vezi”, a precizat și Gheorghe Constantin, unul dintre cei pe care soarta avea să-i lovească din plin.
Observând că mama sa nu mai ajunge acasă, tânărul de atunci a plecat la prima oră spre clădirea în care aceasta muncea. N-a mai găsit nimic din ce știa. Intersecția Calea Floreasca cu Ștefan cel Mare era complet blocată.
”Doamne, ce era acolo. Ca în filme cu apocalipsa. Răniții erau cărați pe brațe, țipau săracii de durere. Toți erau duși în fața spitalului. Am căutat-o pe mama acolo, dar n-am găsit-o.
Am ajuns unde lucra și m-am apucat să scormonesc după mama. Cu mâinile goale. Nu mai știam ce fac, dar lângă mine mai erau și alții care făceau același lucru”, a continuat acesta.
Mama lui Gheorghe Constantin a fost una dintre cele peste 1.500 de victime ale cutremurului din 1977. Alţi 11 mii de răniţi au completat un piesaj înfiorător, în timp ce nu mai puţin de 35 de mii de clădiri s-au prăbușit. Pagubele materiale s-au ridicat la două miliarde de dolari.
Seismul a ucis și o serie de personalități ale vremii, printre care și pe Toma Caragiu, aflat în clădirea Continentalului. Cântăreața Doina Badea, regizorul Alexandru Bocăneț, campionul de kaiac canoe și cascadorul Tudor Stavru au pierit și ei alături de mulți alții.
De altfel, blocul în care se afla celebrul restaurant Continental s-a prăbușit în totalitate. Cu puțin timp în urmă, Toma Caragiu coborâse după apă minerală și țigări. Avea musafiri de preț. La un pahar de vorbă pentru totdeauna venise prietenul Bocăneț.
Blocul Wilson, unul dintre cele mai vechi din Capitală, s-a prăbușit parțial, doar pe partea dinspre intersectie. Clădirea Dunărea, aflată în spatele Universității, a fost demolată în urma cutremurului, fiind distrusă complet. Pe locul unde se afla acest bloc, acum sunt un restaurant și o fântână arteziană. Aproape că nimic nu mai aduce aminte! Și totuși…
Blocul Scala s-a transformat într-un morman de moloz. Cu toate acestea, aveau să fie găsiți supraviețuitori aici. A fost reconstruit în totalitate, fiind lipit de corpul de clădire rămas în picioare. Seismul a afectat și Severinul, acolo unde au fost aproximativ 2000 de răniți.
Din păcate, cutremurul din 4 martie 1977 avea să pice ca o mănușă pentru autorități care s-au folosit de acest pretext ca să demoleze o serie de clădiri considerate „incomode”. Astfel, Biserica Enei aflată în stânga blocului „Dunărea”, în dreptul Institutului de Arhitectură Ion Mincu și vis-à-vis de hotelul Intercontinental și Teatrul National, a fost pur și simplu pusă la pământ pentru că prezența ei „deranja”.
De asemenea, fostul sediu al Uniunii Artiștilor Plastici (Casa arhitect Grigore Cerchez) aflat pe strada Sevastopol a căzut și ea victimă „cosmetizărilor”. Odată pornită, acțiunea de înlăturare a cât mai multor monumente de arhitectură și lăcașe de cult s-a extins și asupra colecțiilor și colecționarilor de artă.
Cutremurul a afectat, de asemenea, Bulgaria. În orașul Sviștov, trei blocuri de locuințe au fost distruse și peste 100 de oameni au murit. Epicentrul a fost localizat în zona Vrancea, cea mai activă zonă seismică din țară, la o adâncime de circa 100 km. Unda de șoc s-a simțit aproape în toți Balcanii.
Cel mai tare în București, oraș care și-a revenit cu greu din această încercare. Oamenii și-au continuat traiul, dar viața unora n-a mai fost niciodată la fel.