News

Cutremurul din 4 martie 1977. Povestea bărbatului care a supravieţuit 10 zile sub dărâmături: “Vei săpa până îl vei găsi, viu sau mort!”

04.03.2020 | 13:30
Cutremurul din 4 martie 1977 Povestea barbatului care a supravietuit 10 zile sub daramaturi Vei sapa pana il vei gasi viu sau mort
Cutremurul din 4 martie 1977
ADVERTISEMENT

La 4 martie 1977, s-a produs una dintre cele mai bruște catastrofe din istoria României. Furia Pământului a atins cote de neimaginat pentru acele vremuri, în care oamenii erau mai puțin familiarizați cu asemenea dezastre. Planeta parcă se „rupsese” în mii de guri uriașe, care înghițeau oameni, clădiri și străzi. Pentru români, a fost un „thriller” trăit pe propria piele, regizat de un creier invizibil, cinic și neiertător. Dincolo de frigul și de foamea pe care erau obigați să le suporte în anii comunismului, oamenii au fost nevoiți să înfrunte și mofturile ucigașe ale naturii. Ea nu izbucnește niciodată dintr-un „motiv” anume, este imposibil să-i ceri socoteală și se potolește la fel de brusc cum a și început.

În timpul cutremurului, au pierit artiști, de la cântărețele Doina Badea și Filofteia Lăcătușu, la scriitorii Alexandru Ivasiuc și A.E Baconsky, de la criticul și istoricul literar Mihai Gafița, la Toma Caragiu și Alexandru Bocăneț, care puneau la cale producția filmului „Gloria nu cântă”. N-a mai cântat decât ecranul televizorului, care gemea precum un prohod prelungit, anunțându-ne cât de capabile sunt autoritățile noastre, în materie de rezolvat o asemenea criză. La 4 martie 1977, au murit oameni. Prea mulți și prea nevinovați oameni. 1.570 de români, dintre care 1.391 bucureșteni. Alți 7.596 dintre locuitorii capitalei au fost răniți. Au trecut 43 de ani și rana încă sângerează.

ADVERTISEMENT

Infernul din 4 martie 1977: Povestea necenzurată a cutremurului care a mutilat Bucureștiul și a “adoptatului” Sorin Crainic, ultimul scos în viaţă de sub dărmături

De-a lungul istoriei sale zbuciumate, Capitala a ars, s-a înecat, s-a prăbușit sau a fost roasă pe dinăuntru de boli ori de buldozere. „Focul cel Mare”, de la 1847, a ars un sfert din oraș, „ Ciuma lui Caragea” a luat cu ea în neant 90.000 de suflete, iar inundațiile din secolele XIX, XX, dar și din zilele noastre au arătat că apa este un dușman neiertător. Și totuși, nicio altă calamitate n-a rămas la fel de vie și de zguduitoare, ca sesimul din ’77. Cele 56 de secunde și 7,4 pe scara Richter rămân datele „contextuale”, pe care nu le vom uita niciodată.

Ca în vorba lui Moliere, „a fost cea mai nesuferită zi, ajunul sâmbetei morților, o zi care n-ar fi trebuit să se ivească”. Capitala a fost orașul cel mai afectat. Peste 70% din pagubele totale au fost produse aici, însumând, la cursul de atunci, fabuloasa sumă de 1,4 miliarde de dolari SUA. Mulți bucureșteni au scăpat. Unii dintre ei, ca prin minune, răsărind de sub dărâmături, după multe zile de chin. În ei a rămas, de fapt, „substanța” acelor momente. Lacrima se cântărește mai mult după sarea ei și mai puțin după apă.

ADVERTISEMENT

Când „enumerăm” aceste „pagube” (cuvintele sunt mult prea ieftine!), facem economie la respirație, sperând și după 43 de ani că aerul va veni către noi, în curând, în cisterne. Peste 33 de blocuri mari s-au prăbușit în tot orașul. Majoritatea erau clădiri interbelice, însă au existat și cazurile unor stabilimente noi. S-a creat un centru de criză, sub coordonarea armatei și s-au organizat 16 puncte de lucru. S-a trudit non-stop, zile și nopți.

Comandantul Suprem a dat fuga din Nigeria

În momentul seismului, comandantul suprem, președintele Nicolae Ceaușescu, se afla într-o vizită oficială, în Nigeria. După ce a fost pus la curent cu ce se petrecea acasă, a fost instituită starea de necesitate, care, dacă am privi situația rațional, ar trebui menținută și astăzi, având în vedere că o mulțime de clădiri bucureștene încă poartă rănile ascunse ale momentului ’77, iar în cazul unei noi tragedii de proporții ar deveni, brusc, arme de ucidere în masă.

ADVERTISEMENT

În timpul nopții, o aeronavă a adus delegația României la București, iar pe parcursul zilelor ce au urmat, Nicolae Ceaușescu, însoțit uneori de Elena, a făcut vizite pentru a evalua pagubele și a calma populația. Pe unde călca el, piatra se lăuda că este o agoră. A dat ordine ferme de a se continua căutarea și salvarea victimelor, chiar și peste termenul considerat limită de supraviețuire.

Energie distructivă de 10 ori mai mare decât a bombei de la Hiroshima

Cu ajutoarele de la Crucea Roșie (în special câini dresați special pentru astfel de cazuri), cascadorii și pompierii români au făcut eforturi supra-omenești, pentru a salva cât mai multe vieți. A fost infernal… Energia distructivă eliberată de seism a fost egală cu aceea emisă de 10 bombe atomice, de tipul celei aruncate deasupra Hiroshimei!

ADVERTISEMENT

La nivel național, evaluarea finală a pierderilor umane și materiale este teribilă: aproape 1.570 de morți, 11.300 răniți, 32.900 locuințe prăbușite sau grav avariate, 35.000 de familii sinistrate, 763 de unități economice afectate. Pagubele totale s-au ridicat la 10 miliarde de lei, echivalentul a 2 miliarde de dolari. S-a cheltuit enorm, inclusiv pe ajutoarele sosite din străinătate. Au fost aduși chiar și specialiști din Elveția, însoțiți de câini dresați pentru slavarea victimelor avalanșelor din munți. Astfel, au fost găsiți supraviețuitori chiar și după o săptămână de la cutremur…

„Mulțumesc din adâncul inimii tovarășei Elena Ceaușescu! Datorită omeniei ei, îl am astăzi viu pe fiul meu!”

Ultimul salvat a fost Sorin Crainic, un tânăr în vârstă de 19 ani, care a stat sub dărâmăturile fostului bloc Continental, nu mai puțin de 250 de ore, înainte de a fi recuperat. La el, oare ce se întâmplase cu aerul?… Băiatul a supraviețuit ca prin minune, după ce mama sa, Ana Ivan, i-a implorat pe soții Ceaușescu să o ajute să-l găsească, iar soția președintelui a fost foarte impresionată de povestea lui și chiar a plâns.

„Mulțumesc din adâncul inimii tovarășei Elena Ceaușescu! Datorită omeniei ei, îl am astăzi viu pe fiul meu, Sorin. Pe dosul palmei mele drepte, atunci când o imploram să mă ajute să-mi găsesc băiatul, am simțit picurând o lacrimă…”, spunea femeia, la vremea respectivă, în paginile ziarului „Scînteia”.

Exista o șansă la un milion, ca Sorin să fie recuperat în viață. Dar îi plantase Dumnezeu o inimă de trăitor… Cum a fost posibilă salvarea acestui tânăr, după atâtea zile care se scurseseră de când fusese dat dispărut? Detaliile acestui „film” terifiant, încheiat însă cu happy-end, sunt oferite tot de Ana Ivan.

„Era firesc și chiar și mie mi se părea firesc, să nu se mai creadă în posibilitatea salvării vreunei vieți de sub dărâmăturile aproape complet evacuate. Se ajunsese la nivelarea terenului. Și totuși, Sorin al meu era acolo, iar mie inima îmi spunea că încă mai trăiește. Și inima unei mame nu poate să nu fie înțeleasă de altă mamă. Elena Ceaușescu m-a mângâiat, m-a încurajat, i-am văzut ochii încărcați de lacrimi”, a continuat femeia.

Nu peste mult timp, a intrat în scenă șeful statului, sensibilizat și el, poate mai mult decât i se întâmplase vreodată. Uneori, și cerberii au clipe de „rătăcire” umană… „Cum să nu se mai sape? M-am apropiat de Nicolae Ceaușescu și i-am spus că sunt mama copilului despre care se crede că încă mai e în viață. Atunci, Tovarășul i-a spus soldatului: „Vei săpa până îl vei găsi, viu sau mort!””, a completat Ana Ivan.

Ordin de curățenie totală! Vin în vizită „Tovarășii”!!!

Ulterior, familia Ceaușescu l-a vizitat la spital pe Sorin și i-a adus daruri. Până atunci, însă, în prima zi, doctorii l-au ținut pe perfuzii. Apoi, a mâncat enorm. Numai dimineața, dădea gata jumătate de kilogram de mușchi, două franzele și două kilograme de mere și de banane. Medicii i-au spus că metabolismul său era diferit de al altor oameni, pentru că elimina prin transpirație doar jumătate din cantitatea de lichid…

Sorin Crainic
Sorin Crainic
Foto: Bucurestiul meu drag

Când a fost vizitat de Ceaușești, a fost „deranj mare”, vorba fotbaliștilor. Asistentele i-au schimbat imediat pijamalele, i-au aranjat patul, l-au spălat și l-au aranjat ca pentru o „vizită de gradul zero”. Elena i-a oferit portocale și l-a mângâiat pe obraz. Nicolae l-a îmbărbătat, iar „prințișorul” Nicu Ceaușescu l-a cadorisit, „din partea tineretului comunist”, cu un televizor marca „Sport”. La trei săptămâni de la internarea în Spitalul Militar, Sorin Crainic a fost externat și a ieșit pe picioarele lui. N-a mers acasă, pentru că  Partidul îl „înfiase”, ci a fost dus la un centru de recuperare, la Pârâul Rece.

Medicii nu-și puteau explica această supraviețuire. Numele lui intrase în folclorul Bucureștilor și devenise subiect de legendă. Nu oricui îi era dat, în acea perioadă neagră, să apară pe prima pagină a oficiosului „Scînteia”, alături de „mult iubitul și stimatul” și de „tovarășa academician de renume mondial”. Cu toate astea, după 1990, Sorin a refuzat o mulțime de propuneri de a-și „vinde” povestea, publicului. Însă, istoria acestei supraviețuiri, lungmetrajul acestui miracol, spală munții negurei cu taina luceafărului.

Coșmarul vine în timpul șprițului

În martie 1977, Sorin abia terminase școala profesională și se angajase la Electromagnetica. În seara de vineri 4 martie, venise la barul Continental să-și viziteze un prieten, care lucra acolo, ca picolo. Au stat la masă, au râs și au povestit, ca între tineri. La un moment dat, au auzit un huruit puternic. Barul era la subsol. Lumina s-a stins brusc, iar clienții s-au repezit către ieșire. Nimeni n-a nimerit ușa, din pricina beznei. Când s-a așternut liniștea, Crainic a încercat să se ridice în picioare, dar s-a lovit de de stinghiile sub care era îngropat. Clădirea de deasupra barului se părbușise, ca un castel de cărți de joc, preț de două niveluri.

Mai târziu, Sorin avea să afle că planșeul sub care a zăcut timp de 11 zile, ca într-un sicriu, avea o grosime de un metru și jumătate. Frigul care se lăsa nopțile era cumplit. Băiatul era îmbrăcat doar cu un pulover și cu o scurtă din piele. Când l-au scos de sub ruine, hainele se transformaseră în zdrențe. Din pricina frigului, deja devenise suferind de reumatism. Dacă reușea să-și învingă foamea, era chinuit de sete. Avea să rememoreze, mai târziu, cum visa sticle cu lapte… Era convins că spațiul acela, ca un rug fără foc, îi devenise mormânt. La un moment dat, a auzit o voce, care spunea: „Ce faci Lupule, ce cauți aici?”. Era un soldat, cu al său câine salvator. Când l-au găsit, Sorin era conștient…

Anii au trecut, iar tânărul s-a căsătorit și a făcut un copil, pe nume Cristi. Imediat după Revoluție, Sorin a lucrat pe Litoral, la Eforie Sud, ca barman. Ce ironie… Cel care a fost la un pas de moarte în dărâmăturile unui bar, lucra vara, în baruri…

Un „caz fals”sau doar gura lumii e slobodă?

Din păcate sau din fericire, cuvintele sunt cea mai rezistentă parte a biologiei umane. Așa cum se întâmplă în asemenea situații, povestea lui Crainic a ridicat multe suspiciuni. Mulți au susținut că a fost vorba despre un „caz fals”. Oficial, el a fost mereu prins sub un planșeu. Câțiva isteți au susținut că ar fi supraviețuit atâtea zile cu țigări și cu resturi de alimente. Unde, Dumnezeu, să fumezi, claustrat de tavanul improvizat, care te strivește, de la o secundă la alta, mai abitir?… Alte voci au afirmat că, în realitate, băiatul ar fi căutat bunuri de valoare prin moloz, la ceva timp după cutremur.

În urmă cu numai câțiva ani, celebrul  „cutremurolog” Gheorghe Mărmureanu a răspuns, atunci când a fost rugat să comenteze operațiunea de salvare a lui Crainic: „Nu vreau să vorbesc despre acest caz, pentru că este un caz fals”. Dincolo, însă, de spirit și de cotitura spiritului, nu trebuie să încetăm a mai fi umani. Importantă este viața, dincolo de orice dantele.

Ivasiuc, Baconski și Gafița n-au avut noroc

Sorin și alții au avut noroc. Spre exemplu, scriitorul Romulus Ruscan a fost găsit în viață sub mormanul de moloz de sub fostul bloc al Colonadelor. Soția sa, poeta Ana Blandiana, nu se afla în imobil, în timpul cutremurului, fiind internată în spital. Alții, însă, s-au pierdut în timpul dezastrului. Tot de sub ruinele clădirii aflate pe strada Colonadelor n-au mai apucat să vadă lumina zilei poeta Veronica Porumbacu și soțul ei, criticul Mihai Petroveanu, la care se aflau în vizită, împreună cu soțiile, poetul A.E Baconsky și istoricul literar Mihai Gafița, scenograful Liviu Popa și pianistul Tudor Dumitrescu. Scriitorul Alexandru Ivasiuc a murit lovit de o piatră, în fața blocului Scala, care s-a prăbușit.

Aceasta este povestea a ceea ce a devenit o marcă înregistrată: „Cutremurul din 1977”. Nu este o istorie povestită cu lux de amănunte. Nu este, cu siguranță, nici o trecere în revistă a „vedetelor” acelor vremuri. Este o poveste despre „anonimi”. Despre oamenii cu sau fără nume sonore, martori și părtași ai acelui spectacol macabru, regizat de undeva din cerul care nu întreabă niciodată înainte să erupă. Este o poveste referitoare la ingratitudinea pământului, a scoarței sale capricioase, dar și a gratitudinii lui paradoxale, în a salva nebănuite vieți.

„N-a fost strigăt omenesc!”

„N-a fost strigăt omenesc!”, rememora una dintre supraviețuitoare, atunci când vorbea despre vuietul care a însoțit, permanent, catastrofa. Cu siguranță, nu poți preveni un cataclism și nici nu putem „paria” pe grația divină. Am putea, însă, cu puțină atenție, să prevedem asemenea tragedii, sporind gradul de securitate și de siguranță al multor clădiri bucureștene. Și nu numai. Altfel, ne vom scufunda, din nou, odată cu ele și ele, odată cu noi.

În primăvara lui 1977, capitala României avea un aspect grosier, de oraș bombardat. La fel arătase și Parisul, între 1853 și 1860, când baronul Haussmann, prefectul Senei, făcea una cu pământul cartierele vechi, astăzi dispărute. Totul, sub atenta supraveghere a lui Napoleon al III-lea, care nu de puține ori mai trasa o linie, mai modifica pe ici pe colo, planurile arhitectului. Ca o ironie a sorții, urmându-i exemplul, după ce a asistat la reconstruirea Bucureștiului după cutremurul din ’77, salvatorul Ceaușescu avea să-și ia diploma de buldozerist șef și să urmeze același exemplu, demolând clădiri istorice și plimbând bisericile pe scripeți…

La o lună după cutremur, au fost aduse la București delegații din Japonia, China, Austria, Italia, RFG și RDG, pentru a vedea cum a rezolvat Partidul problema sinistraților. A fost un spectacol al blitz-urilor, pe coviltirul morții. Evident, nimeni n-a suflat nicio vorbă despre faptul că, de exemplu, sub ruinele din strada Popa Rusu au fost descoperite niște arme, menite a fi folosite, cel mai probabil, la un atentat îndreptat împotriva lui Nicolae Ceaușescu. De sub cadavre, mâinile se retrag, ușor…

Nu e pic de măreție, într-o asemenea situație. Nu încape niciun soi de eroism. Cine se trezește din ea, se poate considera exclusiv copilul norocului sau al hazardului. Poate, uneori, diminețile, ar trebui să fim șocați că încă mai respirăm. Să ne sărutăm copiii pe creștete și să mergem mai departe.

ADVERTISEMENT
Tags: