Se postează mesaje și fotografii cu Cătălin Hîldan, Unicul lor Căpitan, se rememorează întâmplări, se evocă momente, se scriu articole, se fac coregrafii și ultrașii se adună la mormântul lui, în cimitirul Brănești, unde îi scandează numele, cu recunoștință și respect, minute în șir. Unii luptă pentru un vis, alții să nu rateze un ideal, câinii luptă cu disperare să își păstreze spiritul viu!
Printre suporteri se află și tineri de 25-30 de ani, care nici măcar nu l-au văzut jucând, pentru că în anul tragediei erau doar niște țânci ce abia plecaseră pe picioare. De 23 de ani încoace însă, la începutul lunii octombrie, ritualul câinilor este același, fără excepție, în timp ce în restul anului, meci acasă sau în deplasare, nu contează, toți îi strigă numele pe stadioane. “U-ni-cul că-pi-tan este Cătălin Hîldan”. Mii de câini într-o singură voce ce răsună ca un tunet până la cer.
Așa se perpetuează o legendă și se păstrează prezent un simbol! Generație după generație, vor proceda la fel, să nu aveți dubii, pentru că dinamoviștii sunt unici în pasiune, atașament și respect pentru ce este al lor!
Dintre toate fotografiile rămase peste timp cu Hîldan, mie cel mai mult îmi place asta.
:format(webp):quality(100)/wp-content/uploads/2023/10/image01.jpg)
“Cățeii” cei mai mici să se uite bine la ea, pentru că se uită la Dinamo!
Cornel Dinu, legenda din Ștefan cel Mare, ținându-și de gât “poate cel mai reușit copil fotbalistic al lui”, cum îl numea într-un editorial din Fanatik pe Cătălin.
Este imaginea care îl descrie cel mai fidel pe “unicul căpitan”.
Murdar din cap până în picioare de noroi, de la (materiale) alunecări, cu părul ud de transpirație, nu de la gel și cu jambierele căzute în dueluri încrâncenate, care altfel ascundeau niște gambe de fier. Mister îl considera “cel mai bun recuperator” din fotbalul românesc al acelor ani. Nu foarte înalt, dar puternic, cu construcție de pitbull și o figură ce exprimă perfect spiritul nemuritor prin vremuri.
Hotărât, concentrat, cu privire de-ți îngheța sângele în vene dacă îi erai adversar. Cătălin era un mijlocaș de travaliu, un jucător de angajament, cu atitudine de “câine rău”, însă foarte conștiincios, care nu suporta înfrângerile. După ce pierdea mingea, Cătălin băga bărbia în piept, ajungea adversarul și îl hărțuia până o lua înapoi. Mijlocul terenului pe care juca Dinamo era al lui!
În fotografie se poate vedea tot ce l-a transformat pe Cătălin Hîldan în “Unicul Căpitan”, dar să nu cumva să își închipuie cineva că și-a dorit să devină simbolul ce a devenit astăzi! În nici un caz! Cătălin a iubit Dinamo la fel cum a iubit viața, își dorea o familie a lui, își dorea copii și își iubea nespus mama, tatăl și fratele! Cătălin s-a zbătut să revină atunci la Oltenița din moarte, însă destinul pare că îi era pecetluit. Întâmplarea povestită de Adrian Mihalcea în cartea lui Ioan Chilom este uluitoare.
Cu o seară înainte de tragedie, pe 4 octombrie, câinii au mers la ziua lui Vali Năstase. “Abia acum îmi dau seama că a avut o stare specială. Curios că s-a făcut remarcat doar printr-o preferință cam ciudată pentru o petrecere, solicitând orchestrei să cânte o melodie a Ilenei Sărăroiu: ‘Dacă moartea nu vrea bani, vrea copii și oameni mari’. A ascultat-o o dată, a mai cerut s-o audă încă o dată, după care a plecat. Este clar că el se afla pe un teritoriu străin nouă, atunci”, a povestit Mihalcea.
Cătalin Hîldan e posibil să își fi presimțit, cumva, sfârșitul, la doar 24 de ani.
“Dacă aș ști că mor ca mâine,
Mi-aș face casă de piatră,
Ca moartea să nu răzbată!
Și-aș chema fierarii toți,
Să-mi pună lacăt la porți”, zice prima strofă a melodiei cerută de două ori.
Dar ce casă, ce piatră, ce fierari!? Erau nimicuri chiar și lacătele la porți!
Numai de le-ai fi spus tu, Căpitane, câinilor tăi, că moartea aia nenorocită îți dă târcoale!