În principal datorită unei întâmplări petrecute acum aproape 5 ani. Atacantul evolua cu succes în Liga 2, la Viitorul Pandurii Tg. Jiu, echipă pentru care marcase 11 goluri într-un singur sezon, gorjenii nefiind vreo protagonistă a competiției, ci o trupă de play-out. CFR Cluj, echipă în vogă la acea oră, campioană en-titre și en-„devenire”, performeră în cupele europene, avea să-l transfere în vara lui 2021.
După câteva antrenamente alături de Deac, Camora sau Omrani, Paraschiv a ridicat mâna în semn de neputință și a admis, în fața conducătorilor, că simte că nu are încă aptitudinile pentru a se bate cu șanse la titularizare. Motiv pentru care a cerut chiar el să fie împrumutat un sezon.
Așa a ajuns, în aceeași vară, la Voluntari și, mai apoi, la Hermannstadt în Liga 2. Cu Sibiul a promovat, a continuat să marcheze, ajungând inclusiv la echipa națională. Această autoevaluare corectă mă face să fiu optimist că Paraschiv va ajuta Rapidul în acest sezon.
Paraschiv nu avea, în acel moment, nici nume, nici statut, nici forța de a negocia altfel decât prin caracter. Dar a demonstrat atunci ceea ce nu mulți jucători români demonstrează: luciditate. Capacitatea rară de a te privi în oglindă și de a spune adevărul chiar atunci când adevărul doare.
Arsène Wenger surprinde perfect acest tip de personalitate: „Când văd un jucător care se autoevaluează corect, îmi dau seama că marja lui de progres e foarte mare.” Și tot el spunea, într-o altă discuție despre talent și evoluție: „Jucătorii inteligenți nu se tem să-și recunoască limitele. Ei știu că acolo începe creșterea.”
Paraschiv a făcut exact asta. Nu s-a ascuns în spatele unui ego fals, nu și-a forțat norocul, nu s-a agățat de statutul nou obținut. A preferat drumul greu, drumul lung, drumul care nu te minte.
Cazul lui Paraschiv e cu atât mai important în contextul unui fenomen tot mai vizibil în fotbalul românesc: jucătorii care pleacă spre campionatele de Top 5 revin, de cele mai multe ori, surprinzător de repede. Nu pentru că n-ar avea talent. Ci pentru că nu sunt pregătiți să lupte. Nu sunt pregătiți să aștepte șansa. Nu sunt pregătiți să accepte concurența.
În loc să rămână, să tragă, să sufere, preferă confortul instant al unui campionat inferior, dar familiar. Paraschiv a întregit, din păcate, o listă lungă de reveniri acasă după un-an doi pe afară. Dar, și așa, acceptând împrumutul la Rapid, a arătat că dorește să joace, spre deosebire de alții care s-au mulțumit cu salariul bunicel, chiar dacă asta a însemnat să rămână, a la long, pe banca de reserve sau chiar în afara lotului.
Rapidul de azi are nevoie de jucători ca el: asumați, ancorați în realitate, dispuși să crească fără scurtături. Paraschiv nu vine să cucerească Giuleștiul într-o zi. Vine să muncească. Vine să se adapteze. Vine să se bată.
Iar Rapidul este mediul perfect pentru cei care au luat deja contact cu adevărul dur al fotbalului mare, fără să fugă de el. Daniel Paraschiv nu este un fenomen. Nu este o promisiune care arde totul în jur. Este un jucător care, până la 26 de ani, și-a construit cariera cu sinceritate, cu răbdare și cu o doză rară de luciditate.
A înțeles devreme ce spunea cândva un alt înțelept al sportului: „Nu poți progresa decât pornind de la adevăr.” Iar adevărul lui Paraschiv l-a adus până aici. De aceea cred că va reuși la Rapid. Pentru că puțini jucători cresc așa: plecând de la realitate, nu de la iluzie.