Chef Richard Abou Zaki mai are 4 frați pe care, însă, nu i-a văzut niciodată și care habar nu au de existența lui. Într-un interviu exclusiv pentru FANATIK, ne mărturisește cum este posibilă această situație. Aflăm și de ce și-a văzut tatăl doar de câteva ori în aproape 30 de ani.
Primul job al singurul chef cu stea Michelin de la Chefi la Cuțite a fost la un cuptor de pâine, acolo unde și-a întâlnit și prima dragoste din viață. În premieră, pentru FANATIK, vedeta de la Antena 1 ne spune de ce a fost nevoit să se apuce de gătit la doar 8 ani.
Chef Richard Abou Zaki ne dezvăluie că fiica lui, Carlotta, nu-i moștenește, încă, pasiunea, însă crede că ei îi va preda, la un moment dat, ștafeta. Acum, oaspeții celebrului restaurant străbat mii e kilometri pentru a-i călca pragul și a savura cele mai deosebite feluri de mâncare preparate chiar de el.
Cum a fost copilăria ta?
– Chef Richard Abou Zaki: Copilăria mea nu a fost așa ușoară. Nu am așa multe amintiri. Am trăit în România până la 5 ani. Mama a plecat în Italia, ca să muncească acolo, iar pentru o perioadă, eu am rămas cu bunica la țară. Aveam animale și păsări, luam ouăle din coteț, o mai ajutam pe bunica, dar îmi aduc aminte că mă jucam în fiecare zi.
Apoi, de la 5 ani, am venit alături de mama în Italia. La început nu mi-a plăcut, apoi am schimbat locul și am reușit să mă adaptez. Așa a început viața mea adevărată în Italia.
Îmi amintesc că eram foarte obraznic când eram mic. A fost o perioadă când mama era chemată des la școală. I-am creat ceva probleme, dar apoi, în câțiva ani, m-am responsabilizat și nu a mai fost cazul ca mama să fie deranjată (n.r. râde).
Cât de importantă a fost mama ta în dezvoltarea profesională?
– Mama e unică. Ea a crezut mereu în mine. Cu fiecare lucru pe care am vrut să-l fac, a spus „Richard, dacă așa simți, așa să faci”. M-a ajutat mereu, mi-a dat sfaturi. M-a crescut așa, în decență și respectuos. Să respect munca și oamenii cu care muncesc, pentru că acest respect este baza solidă pentru tot.
Și mai e o cheie importantă pentru rezultatele obținute: curajul. Dacă ai curaj, poți să faci aceste lucruri. Dacă nu ai curaj, vei zice „Nu pot, nu reușesc”. Însă, în realitate, asta e o fugă de provocări și e foarte ușor pentru oricine să spună „nu pot”.
Nu ți-a lipsit figura paternă? Cât de des reușeai să te vezi cu tatăl tău?
– Pe tata l-am văzut de 4 ori în viața mea, dar nu mi-a lipsit niciodată, pentru că nu l-am avut. Nu am știut cum e să-l ai. Atunci când nu știi cum e să ai ceva nu-ți lipsește. Mama mi-a ținut loc și de mamă, și de tată.
Mai am și patru frați pe care nu i-am văzut niciodată în viața mea. Ei nu știu că eu exist. Ar fi ca un vis în viața mea să-i cunosc. Eu știu de ei, ei nu știu de mine. E un gând apăsător uneori, dar îl alung mereu și mă gândesc că lucrurile se vor aranja la un moment dat.
Cum a fost perioada liceului, erai timid sau cel mai rebel?
– Eram rebel. Nu puteam să fiu timid. Am eu față de timid, așa vi s-a părut că sunt (n.r. râde)?
Când te-ai îndrăgostit prima dată?
– M-am îndrăgostit la 15-16 ani prima oară. Pe vremea aceea deja munceam ca să-mi plătesc orele de tenis, pentru că îmi plăcea mult să joc tenis. Orele erau scumpe și mama nu avea bani pentru asta. Așa am început să muncesc dimineața la un cuptor de pâine. Iar fata despre care spun a fost prima mea iubire. Mi-aduc și acum aminte, Irene o chema… Am amintiri frumoase din acea perioadă.
Mai ții minte când ai câștigat primii bani și pe ce i-ai cheltuit?
– Primii bani i-am câștigat la acest cuptor de pâine și i-am cheltuit pe tenis. În fiecare dimineață mergeam la cursuri de tenis. Asta era pasiunea mea. Dar pot spune că de atunci prețuiam banii. Și acum sunt la fel: știu ce valoare are banul și mă uit bine când îi cheltui. Știu cât mi-a fost mie de greu și cât de greu se câștigă banul, în general, de către oamenii care muncesc cu adevărat.
Care crezi că este cea mai mare realizare a ta de până acum?
– Cea mai mare realizare e Carlotta, fiica mea. Ea e viitorul meu. Carlotta nu știu dacă vrea să facă meseria asta, dar ea e cea mai mare împlinire. Și trebuie să vă mărturisesc că mereu am dorit acest schimb de generații, așa că sper ca ea să fie cea care îmi va lua locul.
Și a doua realizare este Steaua Michelin. A fost cel mai mare vis împlinit în carieră. Pentru fiecare bucătar care muncește la un nivel înalt, acesta este visul vieții. Și să ajung la acest vis atât de tânăr, fără bani, doar cu idei și calitate…
Nu m-am gândit niciodată la bani. A fost doar pasiune și, odată cu pasiunea, a venit și rezultatul. Sunt oameni care investesc mulți bani în restaurante ca să obțină o stea și nu reușesc nici după 5-6 ani. Investesc milioane de euro. Dar nu contează asta, ci ideile și calitatea din farfurie.
Dacă ar fi să ștergi ceva din trecutul tău, la ce lucru sau întâmplare ai renunța?
– Nu aș renunța la nimic, pentru că tot ce am făcut mi-a servit drept lecții. Deci ce am greșit a rămas ca o lecție pentru mine, formându-mă și transformându-mă puțin câte puțin în omul care sunt azi.
E important să greșești. E fundamental. Dacă nu faci, nu greșești. Dacă faci, ai posibilitatea să greșești. Și dacă greșești, ai posibilitatea să înveți. Toată viața m-am bazat pe acest principiu.
Care a fost cel mai greu moment din viața ta? Ce s-a întâmplat, ce ai simțit?
– Momente grele în viață am avut… Când am pierdut trei persoane foarte importante din familie, în doar câteva luni. A fost foarte greu. Îmi aduc aminte că munceam foarte mult. Muriseră doi frați de-ai mamei și bunica. Eu eram foarte apropiat de ei. A fost o perioadă foarte grea din viața noastră.
Am încercat să stau lângă mama, să-i ridic moralul, ca să treacă peste momentele acestea. Anul trecut a mai murit o persoană important, prietenul mamei mele de 10 ani, am ținut foarte mult la el. Și acesta a fost un moment foarte greu. În realitate, nu trecem niciodată peste aceste pierderi, dar ne vedem în continuare de viață, pentru că acesta e mersul pe pământ.