Luni, la Matignon, la o zi după ce își oferise demisia pentru că poliția „a pierdut controlul” sâmbătă, ministrul de Interne Laurent Nuñez a fost întrebat despre posibilitatea anulării meciului PSG – Barcelona. Răspunsul a durat o secundă: „nu se pune problema pentru meciul de marți seară”. Premierul Sébastien Lecornu a confirmat, meciul nu se amână. În aceeași zi, sindicatul CFTC Police a cerut public amânarea, de teamă că aceleași forțe care au încasat 997 de răniți sâmbătă vor trebui să păzească marți 48.000 de oameni, iar din cabinetul ministrului a ajuns în publicația L’Essentiel de l’Éco că „ar fi o nebunie să organizăm această întâlnire cu evenimentele pe care le trăim”. Deci ministerul era împărțit, sindicatul era contra, iar decizia a fost luată înainte să fie discutată.
Privit cu ochii unui consultant, nu ai unui microbist, constat următorul lucru: când o decizie se ia înainte de analiză, nu înseamnă că aceasta n-a existat. Înseamnă că fusese făcută demult, de alții, și că răspunsul era încorporat în structură, în contracte și în matematica blamului cu mult înainte ca cineva să pună întrebarea. Am încercat să refac acea analiză așa cum ar face-o un om care a avut vreodată de semnat o anulare.
Prima întrebare în orice decizie e cine are dreptul să o ia. Aici răspunsul e intuitiv: nimeni singur. Regulamentul Champions League, la articolele 26 și 27, spune că doar UEFA poate schimba data, ora, orașul sau stadionul, că decizia ei e definitivă și că un meci amânat se joacă, de regulă, a doua zi. Pe românește, singura dată realistă de rezervă era miercuri, 21 octombrie, cu Barcelona deja cazată la Paris de luni și cu etapa a 8-a de Ligue 1, inclusiv PSG – Lyon, menținută pentru weekend. Prefectul de poliție, Patrice Faure, poate impune restricții, perimetre, interdicții de deplasare pentru suporteri și chiar huis clos, dar nu poate amâna singur; poate solicita UEFA să o facă. Guvernul poate ordona interdicții de circulație, cum a făcut luni seară, dar nu are un buton pentru meciuri europene. PSG răspunde de securitatea din stadion și din jurul lui, Barcelona de nimic, Liga franceză de calendarul intern, iar Primăria Parisului, proprietara stadionului, n-a spus un cuvânt.
Avem, așadar, șase actori cu câte un veto parțial și niciunul cu semnătura întreagă. Oricine a stat într-un consiliu de administrație știe ce se întâmplă cu o astfel de decizie: nu se ia. Se ia, în schimb, decizia de a nu decide, iar ea arată exact ca un meci jucat la ora programată. Partea cu adevărat interesantă e că fiecare veto parțial vine cu o etichetă. Dacă prefectul cere amânarea, prefectul e cel care n-a putut garanta un stadion. Dacă ministrul o cere, ministrul confirmă, a doua oară în trei zile, că a pierdut controlul. Dacă UEFA o decide din proprie inițiativă, UEFA spune lumii că Parisul nu mai e un oraș-gazdă fiabil, cu trei ani înainte ca Franța să livreze Olimpiada de iarnă din 2030. Fiecare are motivul lui să tacă, și tăcerea tuturor produce un fluier de start.
A doua întrebare e cum au arătat costurile, și aici decizia devine aproape mecanică. Costul anulării e cert, imediat și cu nume: 48.000 de bilete de returnat sau reprogramat, o seară de Champions League, adică cea mai scumpă categorie din cele 175 de milioane de euro pe care PSG le-a încasat anul trecut la casă, drepturi TV vândute cu ani înainte în toate piețele lumii, o delegație catalană ținută în hotel încă o zi și un calendar în care miercurea e singura gaură, urmată de PSG – Lyon sâmbătă. Costul jocului e probabilistic, difuz și, în cazul cel mai rău, împărțit. Dacă se joacă și nu se întâmplă nimic, nu observă nimeni. Dacă se joacă și se întâmplă ceva, vinovați sunt cei care au făcut ceva, iar decidentul a „menținut normalitatea”. Nimeni n-a fost demis vreodată pentru un meci jucat care a mers prost. Au fost demiși destui pentru meciuri anulate care ar fi mers bine. Într-un sistem cu șase decidenți, această asimetrie surprinde tot algoritmul.
Precedentele confirmă regula și o fac mai precisă. În decembrie 2018, în plină criză a vestelor galbene, PSG – Montpellier a fost amânat la cererea Prefecturii de Poliție, la fel ca Toulouse – Lyon, pentru că protestul era convocat în aceeași sâmbătă, în același oraș, și cerea aceiași polițiști. În noiembrie 2015, Germania – Olanda s-a anulat la Hanovra cu 90 de minute înainte de start, cu Angela Merkel anunțată în tribună, pentru că poliția avea, în cuvintele șefului ei, „dovezi concrete” că cineva voia să detoneze un dispozitiv în arenă. Cu patru zile înainte, la Stade de France, Franța – Germania se jucase până la capăt în timp ce afară explodau kamikaze, tocmai ca să nu se producă panică în tribune. La Atena, în 2023, un meci european s-a amânat după ce un suporter murise în ciocnirile legate direct de acel meci. Regula care iese din toate astea e simplă: un meci se mută când pericolul și meciul împart aceeași oră și același perimetru, sau când amenințarea vizează stadionul. Nu se mută pentru că orașul e nervos.
Aplicată la marți seară, regula dă un răspuns limpede. Nu a existat niciun protest convocat pentru marți; singurul apel care circulă e pentru sâmbătă, 24 octombrie, și nici acela confirmat la nivel național. Violențele de weekend au vizat magazine, bănci și primării, nu fotbalul, dacă nu punem la socoteală două magazine de club devastate la Marsilia și Lille, iar stadionul e la nouă kilometri de perimetrele cu interdicție. După carte, se joacă. Iar „după carte” era exact ce avea nevoie să spună un ministru care tocmai recunoscuse că n-a jucat după carte sâmbătă.
A treia întrebare e unde a fost riscul, și aici intuiția publică dă greș. Sâmbătă a arătat la ce e slabă poliția franceză: la dezordine difuză, în zece orașe simultan, cu grupuri mobile care aleg ele unde și când. Un stadion e opusul exact al acestei probleme. Are un perimetru fix, intrări numerotate, bilete nominale, control corporal la poartă, camere pe fiecare sector, un program cunoscut la minut și o mulțime care vrea să intre, nu să spargă. E genul de operațiune pe care Prefectura a executat-o la Parc des Princes de 170 de ori la rând cu casa închisă, fără ca cineva să scrie despre asta, pentru că n-a fost nimic de scris. Ieri seară, în opinia mea, cel mai sigur kilometru pătrat din Paris a fost cel cu cei mai mulți oameni în el.
Mai e un argument pe care îl știe oricine a organizat vreodată un eveniment cu public: anularea nu face mulțimea să dispară. 48.000 de oameni cu bilet, plus suporterii catalani sosiți de luni, nu s-ar fi evaporat la citirea unui comunicat. S-ar fi dus în oraș, în baruri, în piețe, exact în zonele în care de la 23:00 nu se mai circulă, fără niciun perimetru și fără nicio oră de încheiere. O anulare nu scotea mulțimea din Paris. O împingea în singurul loc unde poliția știe exact ce face cu ea. Pentru un om care gândește în riscuri, nu în titluri, asta decide singură întrebarea.
A patra întrebare e ce comunică decizia, și aici părăsim securitatea și intrăm în prețuri. Până luni, piața s-a pronunțat în legătură cu Franța: CAC 40 minus 1,1%, Carrefour minus 2,2%, LVMH minus 1,8%, asigurătorii AXA și SCOR pe roșu, dobânzile la datoria publică, deja la maximul ultimelor două decenii, în urcare, și avertismente de călătorie emise de ambasadele Statelor Unite, Germaniei și Chinei. În acest context, un meci de Champions League anulat nu e o știre sportivă. Ar fi fost prima dată când statul francez declara, în direct și în toate limbile în care s-au vândut drepturile, că nu poate garanta 90 de minute într-un cartier bogat din vestul capitalei. Pe piețe, asta se numește default, și se plătește mult mai scump decât 48.000 de bilete.
Invers, un meci jucat e cel mai ieftin comunicat de presă pe care îl poate emite Franța săptămâna asta. Un comunicat de la Matignon nu-l preia nimeni. Un PSG – Barcelona îl preiau toate televiziunile care au plătit pentru el, 90 de minute, cu tribunele pline în cadru, cu mesajul implicit că Parisul funcționează. Lecornu a spus luni că e „absolut hotărât să restabilească ordinea”. O frază ca asta are nevoie de o imagine, și singura imagine disponibilă în calendar a fost seara de marți. Statul nu cumpără meciul, dar îl folosește, iar clubul, care încasează pe o seară conform celei de ieri mai mult decât pe aproape oricare alta din an, nu are nimic împotrivă.
Adrian Papahagi scria zilele astea că banii nu cumpără liniștea. Are dreptate, și tocmai de aceea meciul se joacă. Un stat care nu poate cumpăra liniștea poate, în schimb, s-o închirieze pentru o seară, de la singura industrie din Franța care o livrează contractual, cu arbitru, cu oră fixă și cu rezultat acceptat de ambele părți. Nu e liniște. E un demo de liniște, difuzat global. Pentru un guvern care mai are de trăit până la alegerile prezidențiale, un demo e mai bun decât nimic.
Ca orice analiză serioasă, și cea de față trebuie să spună ce ar fi răsturnat-o. Trei lucruri, și niciunul nu s-a întâmplat aseară. Un protest convocat pentru marți seară în vestul Parisului, care ar fi pus meciul și strada în concurență pentru aceiași polițiști, scenariul din decembrie 2018. O informație concretă despre stadion, scenariul din Hanovra. Sau un incident legat direct de meci, scenariul din Atena. În lipsa lor, decizia nu urcă niciodată până la anulare, pentru că între „se joacă normal” și „nu se joacă” există o scară întreagă de trepte intermediare, fiecare concepută să salveze ce contează mai mult pentru cel care o urcă. Restricții pentru suporterii oaspeți și perimetre lărgite salvează totul. Huis clos salvează televiziunea pentru UEFA și imaginea pentru stat, dar îl costă pe club casa de bilete, motiv pentru care ministerul ar ajunge la el primul și PSG ultimul. Amânarea pe miercuri salvează competiția, dar ucide calendarul. Anularea nu salvează nimic și dă tuturor un vinovat. De aceea e ultima treaptă și de aceea, în Europa, nu se ajunge la ea decât cu o bombă sau cu o pandemie.
Lecția pentru orice director general cuprinde mai mult decât fotbalul. O decizie cu veto distribuit și blam concentrat se ia singură, întotdeauna în favoarea opțiunii implicite, indiferent de analiză. Dacă vrei ca o organizație să poată spune „nu” într-o criză, trebuie să existe cineva care să câștige ceva spunând „nu”. În Parisul acestei săptămâni nu există nimeni, și tocmai asta explică de ce un minister împărțit și un sindicat speriat au produs, împreună, un „nu se pune problema” rostit într-o secundă.
După un meci pe cinste și cu PSG câștigătoare, ministrul poate trece în raport o noapte de ordine pe care n-a organizat-o el. Au organizat-o 48.000 de oameni așezați umăr la umăr cu străini, uniți de un scop comun și împăcați dinainte cu orice rezultat. Un stat care ar ști să producă așa ceva n-ar mai avea nevoie de interdicții de circulație. Deocamdată, politica a închiriat un moment de stabilitate de la UEFA. Restul săptămânii trebuie să-l scrie singură, și acolo nu-i marchează nimeni în prelungiri.
Dan Mihai Toader scrie despre tehnologie și economia presei.