De la plânsul bucuriei pentru Națională, la urletul pârjolit al Giuleștiului: „Hagi, Gică Hagi!”, și recursul moral al bunului simț

A plouat în Giulești. De data asta, a plâns un adevăr care acum umblă cu capul spart. Ne-a bătut Mugoșa, ne-a zdrobit Muntenegru(l) și ne-a caftit propria noastră inexistență. „Hagi, Gică Hagi”, a fost scandarea românilor prezenți pe arena „Giulești”, un fel de maternitate care plouă cu mulți români, ale căror bunuri și bune simțuri se dovedesc pe parcursul vieții… profane.

„Hagi, Gică Hagi!”… Cântecul care a urlat într-o seară pârjolită de ridicol

Când a plouat din Ceruri, am crezut că va picura, cel puțin cu goluri întru bucuria noastră. Lacul din gazon părea senin și melancolic. Bătusem, în Giuleștiul nostru (re)maternal Finlanda, ca și când am fi renăscut în maternitatea din apropiere.

Galeria din Giulești și-a desfăcut, din nou, brațele către cer, ca într-o lecție de gimnastică din școala primară. „Hagi, Gică Hagi!”… Tribunei nu-i trebuie prea multe ecuații, pentru a-și defini adevărul. Probabil că meciul cu Finlanda a fost o lecție de anormalitate pentru jucătorii lui „Nea Puiu ăl Mic”, care trag pe poartă doar la antrenamente, iar pentru noi, ceilalți, un „ștupefiant”, cum ar zice „Ăl Mare”.

Garsoniera noastră de Echipă Națională plutește pe un râu de sânge și de vin, precum un șeptel închiriat de niscaiva refugiați, în arealul Drumul Taberei, dar noi o comparăm cu Zgârie-n Brânza Nations League.

Digi24.ro

Am fost la ambasada Rusiei să văd „Provocarea”, filmul interzis în România. S-a stricat ceva în spațiu? Nu-i nimic, reparăm cu sârmă

Aș fi vrut să plâng, chiar și de oftică, pentru Echipa Națională, după ce, la meciul cu nordicii o comisesem din amor. N-a fost să fie. Dar, singura entitate care mi-a refuzat greața a fost același public din Giulești, care, la vizita trecută, îmi prezentase grația. „Hagi, Gică Hagi!”, a fost aria care a compensat arealul de „m..ie” primitivă dar meritată, care încununează, de muți și mulți ani, Echipa Națională.

Ridicolul a fost redus la stadiul de basm. Sau măcar de iluzie copilărească, dar benefică pentru sufletul omului uman. Mai bine să mănânc bătaie alături de o legendă, cum e Hagi, decât să fiu pârjolit sub „cașchetă”, la cheremul unor diletanți.

Pe Ștefănescu a uitat să-l ungă Zeul, cu mir. Dar cât „cash” să dau în Rai, ca să nu-l mai văd pe „Chiri”?

Muntenegrenii au vrut să ne domine și ne-au dominat. Am devenit subiectul lor. Pe Ștefănescu a uitat Zeul să-l ungă cu mir. A ratat. I-am auzit pe reșapații comentatori, cum îl „executau”. Mai târziu, și-au amintit că Niță a fost propriul său spectator, dar mai ales că legendarul Chiricheș a uitat să-și plătească arvuna către eternitate.

Am mai scris noi despre cât „cash” moral se oferă gentileței ca să devii erou în mass – media, în reclame și în respectul tribunei (n.r aia care nu te bate, când ești deja bătut), dar un clopot la gâtul turmelor, în drum spre abatoare, rămâne semnalul mioritic al ducerii către Ducere. Oare cât „cash” să arunc, ca bun creștin și contribuabil la cablul TV sau la peluză, ca să nu mai văd „Godzilla”, în fiecare seară de film prost în care joacă Naționala?

Digisport.ro

FOTO Ce face un milionar român la Dubai, ”când nu are chef să ia mașina”

Scheletele declarațiilor lui Edi ne explică cacofonic cum „SE merită”. Biletul meu a expirat. Nu am timp în vremea vieții mele să-mi bat joc de Țara Mea. Prefer să mă umilesc de unul singur, decât să ascult Imnul Național, înaintea unui meci de fotbal. Mă bucur, însă, că în ultima vreme, inevitabil, meciurile de fotbal sunt pierdute de compatrioți, dar câștigate de un român: Giuleștiul!

Prudent ca un ogar, nu mă arunc cu ochii în Soare, crezând că Hagi va reprezenta un miracol. Dar, vorba Revoluției, e mai „altfel” decât „Ceaușeii” care ne-au cărat în arealul gropii. De la primul mandat, Hagi s-a „modernizat”. Nu mai e „Rege”, și-a luat bujii de inginer și construiește meticulos. Ba mai mult, nu mai e „pozitiv”, în timp ce alții „se merită”. Omul nostru din Ovidiu a priceput, și îi învață și pe alții.

Mirosul ierbii încinse de pașii regăsiți e mai trezitoriu decât golurile lui Mogoșa sau decât ale tuturor celor care nu s-au chinuit să ne marcheze, dar au reușit, zâmbitor. Când antrenorul este lipsit de personalitate, se întâmplă la un car de ani ca jucătorii să definească un contrariu. Da, s-a întâmplat pe vremea lui Nea Puiu Ăl Mare, căruia rugămințile către același Hagi i-au adus mai mult decât rugăciunile. Și cam atât.

„Filosofie, timp, răbdare”? Trezește-te, diplomatule Popescu!

Pacostea unei dorințe pustiitoare poate fi leneș nocivă pentru un individ. Dar atunci când vine vorba despre o Națiune, despre o Patrie și, în ultima instanță, despre un Stadion, mai degrabă te retragi cu o pensie blănoasă în arealul uitării, decât să-ți fluture „neînțeleșii” de români sarcofagul pe sub burleanul demnității…

L-am auzit pe Gică Popescu vorbind despre „răbdare”, despre „filosofia” antrenorului și despre alte bagatele cumințele, prin care, evident că masca incompetența lu’ „Ăl Mic”. Așa, din respect pentru „Ăl Mare”. Dar, dincolo de diplomația lui Gică, e cazul să facem o diferență între stilurile celebrităților la care ne referim.

Personalitatea, inclusiv una negativă, își poate permite un recurs moral. Copilul de bani gata, mai greu.

De ce nu e bine să pleci „la plâns” în Giulești

„Aud prin somn pe nenăscuții câini,/ Pe nenăscuții oameni cum îi latră”, scria Nichita, și mă obsedează aceste versuri. Greoi, ca o dropie încărcată cu ouă, mi-am îndreptat privirea către „sârbii ăia”, cum le spune un amic, muntenegrenilor. Apoi, m-am uitat la noi înșine, și am observat că fiecare veac e feudal. Numai „Nea Miai” râde de lumea asta plânsă…

Simțeam că voi plânge și eu, din nou, de bucurie, în Giulești. N-am avut ocazia prilejului. În schimb, am văzut cum puii artificiali de cămilă se trag înapoi, în mamele lor. De data asta, piciorul greierului n-a mai huzurit pentru atâta cântec și pentru atâta bucurie.

Nu-i eficace să plângi des, în Giulești. E preferabil să mergi rațional și mai ales liniștit. Și doar să asculți pulsul plângerii, când și în fotbal, ca și în muncitorime, au apărut „maeștri”, dincolo de maiștri.

Chiar dacă sunt prost sau… dacă joc prost, măcar nu-mi va fi rușine să suspin alături de Hagi.