Dedesubt este infernul

Marius Mitran    Catalin Alexandru   
în Nicio categorie
20/08/2013, 19:53
Dedesubt este infernul

Am amintiri şi foi albe pe care să încarc toată gama lor începută cîndva, undeva. Nici eu nu ştiu cînd, nici eu nu-mi mai aduc aminte unde. Craiova e oraşul şi, în vis, crezînd ca un prost, sau ca în cîntec, că stelele care cad nu pier, mă iluzionez că am iar 18 ani şi urc treptele de beton de la stadion. Care e plin cînd ajung sus şi-l pot cuprinde, întreg, cu privirea. N-am steag alb-albastru, dar îl am pe tata, ceea ce e totul. Ne găsim locuri şi el dă drumul la radio, încetişor.

…La radio am dat şi eu drumul acum. E trei dimineaţa şi din cutia metalică îmi acompaniază scrisul cei patru Beatles, care susţin că a fost noaptea unei zile grele. A fost? Scriu că a fost. Am 45 de ani. Totuşi.

…Sîntem tot pe stadion şi tata mi-l arată pe cel cu numărul 7 pe spate. „E Crişan. E extrema noastră dreaptă, urmăreşte-l”.

…Dintre toţi, doar el. Dintre toţi doar cu el n-am vorbit niciodată, nu l-am privit în ochi, n-am dat mîna, n-am putut să-i spun vreodată pe cîte tricouri albe mi-am scris în copilărie, pe spate, cu carioca albastră, cu pixul, cu orice, numărul 7. Al lui, dar şi al meu. Eu urma să fiu ceea ce el era.

Acum mă gîndesc că, bizară întîmplare, pe cel pe care l-am iubit cel mai mult nu l-am cunoscut fără acel 7 de pe spate. Da, din toată Maxima, doar pe el nu. Acum. Atunci. Acum.

Zoli din poveştile lor

În ianuarie 2010 i-am strîns pe toţi care mai sînt la restaurantul lui Barză, mă întorsesem din Kuwait, unde filmasem pentru filmul lui Balaci şi îl lăsasem pe Ilie alături de Aurică Ţicleanu şi de Ghiţă Geolgău. Am stat o zi întreagă la filmări acolo, a venit şi „Magistrul”, profesorul Stroe adică, preşedintele lor o viaţă. Am vorbit despre Zoli şi am „tras” pentru două filme, al lui Ilie şi al lor, al Maximei. Atunci am realizat că Zoli din poveştile lor era cel din amintirile mele. {i că pe toţi viaţa ne adusese, acum şi în alte dăţi, într-un fel, faţă în faţă. Nu şi cu el, nu şi pe el.

Da. Cu Lung şi cu Boldici am stat nu o dată la cafea, doar m-am salutat însă cu Negrilă. Cu Nae Tilihoi şi cu {tefănescu am făcut emisiuni şi, deseori, discuţii lungi. Cu Nae Ungureanu, rareori, am stat de vorbă. Cu Aurică Ţicleanu, cu Beldeanu îndrăznesc să cred că-s prieten bun, ce să mai spun de Ilie; apoi la fel cu Donose, zis „Pele alb”, cu Irimescu, Cămătaru, Cîrţu, ce să mai zic de Ghiţă Geolgău.

 „Pasează, fratele meu, pasează… Sînt aici…”

Lipseşte Crişan. N-am avut ocazia, timpul şi viaţa să-l cunosc pe cel pe care l-am purtat în suflet cel mai adînc. Am scris o singură dată despre el, în ziua în care a murit. Am făcut coperta ProSportului din 15 octombrie 2003, prima după noaptea în care s-a stins. O lumînare prelungă şi chipul său transfigurat pe patul de spital, amărît, strigînd la Cămătaru să-i paseze, pasează, fratele meu, pasează, atunci cînd, în meciul cu Benfica, la 1-0 pentru noi, Cami a scăpat singur şi a ratat, iar Zoli, liber în dreapta, ca întotdeauna, a continuat să strige la el, sînt aici, frate, sînt liber aici, fratele meu, sînt aici, sînt aici… Acestea au fost şi ultimele lui cuvinte; „Mor, Robert!”, i-a mai spus băiatului său şi a plecat.

Ungurul coborît din Maramureş

Am scris în ProSport atunci, am plîns. Avea 48 de ani şi refuzase viaţa. Refuzase amputarea piciorului, vorba lui TRU „S-a oprit vuietul lumii. Ca să se audă mai bine glasul stins al copilului din pat. Zoli a spus şi n-a mai trăit mult. N-a vrut să plece însă fără piciorul cu care a dat aşa de bine în minge şi în viaţă.” Da, TRU, viaţa lui a fost trăită pentru noi şi a trecut pe lîngă noi. Cu o carte în mînă şi cu mingea la picior.

Ilie şi Aurică mi-au spus, în nişte nopţi, cum Zoli era singurul dintre ei care citea clasici şi poezie. Că ştia cinci limbi, că vorbea la Universitate, ca un profesor. Că era cel mai inteligent, mai curat şi mai aprins dintre toţi, el, ungurul coborît din Maramureş…

Bara la care tata a căzut secerat. Infarct!

Zoli. El centrase la primul gol văzut de mine pe un stadion, în acel meci România – Scoţia din iunie ’75, pentru „capul” lui Dudu… Neliniştit, scria TRU, Zoli era singurul clovn într-o echipă perfect liniştită ori perfect furibundă, egală, cînd adversarul o cerea.

…La bara lui Zoli, din acel meci cu Benfica, tata a căzut secerat – infarct! La acea bară s-a terminat şi Craiova Maxima şi deceniul de glorie al lui Zoli, cel care a îngenuncheat Spania, pe Santiago Bernabeu, marcînd printre picioarele lui Irribar…

Cursele lui, lipit de tuşă, penalty-urile scoase, „zici că l-a omorît, nu se mai ridică”, rîdea tata, prietenia nedezminţită cu Balaci, colegi de cameră o viaţă, mîna întinsă de Ilie, cît a fost viaţă. {i cît – destin.

Numărul 7 nu mai există

…Pe Robert, fiul lui, l-am angajat la „Ediţie specială”, cu Adrian Mititelu. Robert desena modă, pantofi de regulă. Era timid şi pasionat. Era taică-său, de fapt.

Azi nu mai ştiu de el, de tricourile cu „7” pe spate, de sanatoriul de la Leamna, unde s-a sfîrşit, de bara din primăvara aceea, de cursa lui Cami, de strigătul lui, sînt aici, frate, sînt aici. Nu mai ştiu de durere. Nu mai pot. Opresc radioul. Sînt pe stadion, avem locuri, alt radio se deschide, lîngă mine. Nea Costică Popescu (de unde ştiu – atunci – cum îl cheamă?) îi strigă pe rînd după numere şi ei ies în iarbă, în şir. Tribunele explodează. „Cu numărul 1 – Lung, cu numărul 2 – Negrilă, cu…”

Numărul 7 nu mai există. Nici în visul meu, nici nicăieri. E pe ciuci, cu o carte pe genunchi şi el ne aruncă mingea de sus, să înceapă… Să înceapă! Jos, sub el, este infernul!

110067maxim2

Închide ×