Planului de amenajare a spațiului maritim, elaborat de către Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației, indică faptul că în Marea Neagră încă nu a fost finalizat procesul de deminare a apelor după Al Doilea Război Mondial, concomitent fiind necesare explorări subacvatice pentru cercetarea vestigiilor arheologice scufundate care s-ar întinde pe zeci de hectare.
Planul, pus în dezbatere publică de către minister, conține o evaluare a situației economice și a potențialului de dezvoltare a zonei litoralului Mării Negre, precum și de exploatare a zonei economice exclusive (ZEE) care are o suprafață de aproximativ 25.000 km². Întinderea ZEE este doar aproximată pentru că delimitarea strictă s-a făcut doar în raport cu zona economică exclusivă a Ucrainei, în urma deciziei Curții Internaționale de Justiției din 2009. În momentul de față, nu există o delimitare strictă a platoului continental în raport cu Bulgaria și Turcia.
Izbucnirea războiului ruso-ucrainean și folosirea de către beligeranți a minelor marine a atras atenția opiniei publice asupra minelor în derivă care au intrat în apele teritoriale românești. Mai puțin cunoscut este faptul că nici până acum nu a fost finalizat procesul de deminare, ca urmare a minelor amplasate de către flotele militare română și germană în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
În acea perioadă (1941-1944) au fost instalate peste 20 de baraje de mine marine de contact și de influență, mine de protecție a barajelor și geamanduri explozive. Mine au fost amplasate și de către submarinele sovietice în 1941, în zona Sabla-Mangalia, însă aceasta nu a fost dragată sistematic, întrucât durata de viață a minelor fusese depășită. Mai dificilă a fost neutralizarea minelor românești și germane, întrucât până în anii 60 circa 20 de mine erau aduse la țărm în fiecare an.
„În perioada 1948-1978, marinarii militari români au executat constant activități de dragaj în zonele minate. Deși forțele de dragaj românești au depus eforturi mari pentru a curăța litoralul, au existat raioane cu pericol de mine în zona Mangalia, la sud și la nord de Constanța, la sud de gura Brațului Sf. Gheorghe și la gura Brațului Sulina”, se arată în Planul de amenajare a spațiului maritim.
Libertatea de navigație pe toată zona litoralului românesc a fost instituită din 1989, însă în zona barajelor avansate de mine încă mai este de lucru. „Între 2015 și 2018, hidrografii militari au parcurs primele două etape în zona barajelor istorice de mine, urmând ca ultimele două să fie executate de Centrul 39 Scafandri, prin scafandrii EOD. Această cooperare cu scafandrii EOD a început încă din anul 2015, cu misiuni în comun, cu contacte descoperite, clasificate, identificate ca mine marine și apoi neutralizate”, precizează sursa citată.
Marea Neagră prezintă interes și din punct de vedere arheologic, MDLPA estimând că există un vast patrimoniu cultural subacvatic în aria aferentă Deltei și complexelor lagunare adiacente, respectiv în zonele în care aceasta interacționează cu marea. Practic, o mare parte a vestigiilor orașelor antice Callatis, Tomis, Histria și Orgame a ajuns sub ape ca urmare a creșterii nivelului mării. Se estimează că nivelul mării era cu 4-6 metri mai jos acum 1600-2000 de ani, creșterea ulterioară fiind suficientă pentru acoperirea unor suprafețe vaste ale orașelor grecești de la Marea Neagră. Se crede că numărul obiectivelor istorice scufundate ar fi de circa 120, cu tot cu epavele unor corăbii.
„Sunt situri de acumulare, unde obiecte din diferite epoci istorice se suprapun cu obiecte din epocile anterioare. Aceste situri, numite și structuri scufundate, au o mare diversitate (diguri, facilități portuare, orașe din toate perioadele istorice etc.) și acoperă suprafețe cuprinse între câteva sute de metri pătrați sau zeci de hectare”, se spune în Plan. Până acum nu s-a făcut nicio cercetare arheologică serioasă a acestor situri, în lipsa unui program de cercetare subacvatică. Ministerul Culturii abia este în stadiul în care face o cartografiere a acestor situri.
De altfel, nici măcar potențialul piscicol nu este valorificat la potențialul maxim. Țările cu litoral la Marea Neagră au convenit asupra cotelor anuale de pescuit, astfel încât acesta să nu devină excesiv și să pericliteze fauna marină. Chiar și așa, România nu valorifică întreaga cotă care-i revine. De exemplu, dintr-o cotă de pescuit la șprot de 3.400 tone, România pescuiește maxim 40 de tone pe an, iar din cota de 8.000 de tone la rapană, se pescuiesc 3.000 de tone. La midii, cota este de 400 de tone, dar exploatarea este la jumătate, iar din cele 14 tone de rechin pe an, capturile sunt insignifiante.
Și exploatarea hidrocarburilor din Marea Neagră se află încă într-un stadiu incipient, în principal din cauza dificultăților de exploatare a zăcămintelor offshore. Sunt 21 de perimetre de explorare a hidrocarburilor situate offshore și în zona costieră a Mării Negre, dintre care nouă sunt date în concesiune. Însă numai doi dintre ele sunt în faza de producție, perimetrele XVIII ISTRIA și XV Midia. Potrivit unor date din 2018, doar 8% din producția de petrol și condensat a României este obținută offshore, iar în XV Midia Suprafața Contractuală B producția de gaze a început în 2022, zăcământul fiind estimat la 9,5 miliarde metri cubi. În perimetrul EX-27 MURIDAVA, explorarea a arătat cantități posibile de 4,85 miliarde de metri cubi de gaze naturale și 11,7 milioane de barili de țiței, iar în alte perimetre cantitățile nu sunt suficient de mari pentru ca o exploatare să fie viabilă din punct de vedere economic.
Însă cel mai important zăcământ este cel pe care urmează să-l exploateze OMV Petrom în perimetrul XIX 2 NEPTUN (DEEP) unde s-au descoperit resurse recuperabile estimate între 42 și 84 de miliarde de metri cubi de gaze naturale. Descoperirea unui alt zăcământ important a fost anunțată în octombrie 2015 de companiile Lukoil, PanAtlantic și Romgaz, rezervele estimate pe baza rezultatelor preliminare fiind de 30 de miliarde de metri cubi.
Marea Neagră are un potențial ridicat și în ceea ce privește producerea de energie regenerabilă, anume energie eoliană, o estimare a Băncii Mondiale arătând că există o capacitate teoretică de 76GW, dintre care 22GW sub formă de turbine fixe și 54GW sub formă de turbine plutitoare. „Din perspectiva avantajelor oferite de energia eoliană offshore poate fi menționat un număr ridicat de ore de funcționare, variabilitate scăzută și, implicit, erori de prognoză mai mici și costuri de echilibrare reduse față de energia eoliană onshore și cea fotovoltaică”, se spune în Planul de amenajare maritimă.