Detalii picante din viața amoroasă a lui Alexandru Ioan Cuza. Ai cui ar fi fost copiii adoptați de domnitor. „Soția și amanta l-au urmat în exil”

24 ianuarie este ziua Unirii Principatelor, dar și prilejul rememorării personalității unuia dintre cei mai importanți oameni politici din istoria României. Și pentru că marile personalități au secretele lor, mai mult sau mai puțin devoalate, am dorit să aflăm de la istoricul Ioan Scurtu ce rol a avut, exact, Maria Obrenovici în mărirea și în decăderea lui Alexandru Ioan Cuza. Surprinzător sau nu, amanta domnitorului și soția acestuia, Doamna Elena Cuza, au avut o relație mai mult decât firească pentru epoca respectivă…

Istoricul Ioan Scurtu: „Doamna Elena Cuza i-a crescut și i-a educat pe copiii lui Alexandru Ioan Cuza, făcuți cu amanta Maria Obrenovici. Mărturia se află la Palatul de la Ruginoasa”

Despre principele Alexandru Ioan I s-au scris sute de cărți. Profesorul Constantin C. Giurescu a reușit să inventarieze arhiva Cuza, aflată la Biblioteca Academiei, în perioada în care era doar documentarist, după cei cinci ani de închisoare petrecuți la Sighet. Acestor documente li se adaugă memoriile contemporanilor, ale colaboratorilor săi, actele publicate în Buletinul Oficial al Principatelor Unite, astfel încât avem o imagine destul de amplă.

Cu toate acestea, „Cuza inedit” este un subiect nu doar „la modă”, ci mereu actual și plin de surprize. Relația cu Maria Obrenovici, despre care s-au scris tomuri, nu este, nici măcar acum, un capitol închis. Felul în care a început această legătură și modul în care a decurs aceasta ne-au fost descrise, în detaliu, de istoricul Ioan Scurtu.

„Domnitorul a fost căsătorit cu Doamna Elena Cuza, care nu putea face copii. El a sperat că, fără a desface căsătoria, va putea găsi o parteneră de viață care să-i îndeplinească acest vis. Din punct de vedere oficial, nici Maria Obrenovici nu i-a făcut un copil și, în această situație, se spune că a înfiat doi băieți care au fost salvați din Dâmbovița, în timpul unei mari inundații. Însă, foarte probabil, erau copiii născuți de Maria Obrenovici”, și-a început relatarea, în exclusivitate pentru FANATIK, intervievatul nostru.

Digi24.ro

Unde este Fito? Povestea celui mai notoriu infractor din Ecuador, care a fugit din închisoarea în care trăia ca un rege

„Legenda s-a lansat în felul următor. În timpul marii inundații a Dâmboviței, când potopul a luat cu el gospodăriile, Cuza, în persoană, s-a dus și i-a salvat pe acești doi copii, Alexandru și Dimitrie, pe care i-a adus la Palat  și care, ulterior, au fost înfiați”, a continuat profesorul Scurtu.

Ambii copii au avut o soartă nefericită. Amândoi au murit foarte tineri și nu s-au remarcat prin ceva deosebit. Ioan Scurtu a detaliat: „Pe vremea aceea, oftica, o boală care afecta plămânii, făcea ravagii. Se pare, însă, că ambii copii aveau și alte tare de sănătate și din acest motiv nu s-au putut realiza. Ca o digresiune, una dintre soțiile băiatului mai mare al lui Cuza a devenit, pentru foarte scurt timp, amanta lui Ion I. C. Brătianu, care era inginer și lucra la construirea căii ferate Roman-Iași. Ei bine, din această relație s-a născut viitorul mare istoric Gheorghe Brătianu. Imediat ce s-a născut acest băiat, trecut pe numele lui Brătianu, cei doi au divorțat”.

Referitor la fiii făuritorului Unirii de la 24 ianuarie 1859 există și alte ipoteze, una dintre acelea fiind că Dimitrie s-ar fi sinucis, din pricina suferinței din dragoste.

Cele două femei din viața domnitorului l-au urmat în exil pe făuritorul Unirii

Povestea triunghiului amoros Alexandru Ioan I – Doamna Elena Cuza – Maria Obrenovici continuă, însă, ca într-un roman.

Digisport.ro

Lovitură de teatru! De ce ar fi făcut luptătorul MMA gestul golănesc către fata din ring: ”N-am altă explicație”

Partenerul nostru de dialog a povestit că Alexandru Ioan Cuza a plecat în exil în condiții destul de puțin onorabile pentru noile autorități. A trecut în Transilvania, s-a mutat în Italia și, în cele din urmă, s-a stabilit în Germania, la Heidelberg, unde a și murit.

„Chiar și după plecare, a fost ales în două rânduri deputat de Mehedinți, însă nu a acceptat să vină să-și preia mandatul, deoarece nu dorea să-i creeze probleme noului domnitor, Carol I, care era destul de puțin cunoscut și cu atât mai puțin apreciat”, a explicat istoricul.

Profesorul Scurtu a adăugat că „Alexandru Ioan Cuza a plecat în exil singur, într-o trăsură, iar Maria Obrenovici și doamna Elena Cuza au venit mai târziu. Poate, surprinzător pentru unii, cele două erau în relații bune. Dincolo de ce crede lumea, Doamna Elena Cuza s-a împăcat cu situația. Știa foarte bine că ambii băieți erau ai Mariei Obrenovici și a avut grijă de ei. La Palatul Ruginoasa se vede foarte bine că alături de camera Doamnei Elena se afla odaia celor doi copii, pe care i-a îngrijit și i-a educat”.

„La vremea respectivă, a avea o amantă, mai ales când făceai parte din elită, nu era un lucru deosebit. Să ne amintim de perioada regilor Franței, când fiicele erau duse chiar de către părinții lor la palat, aceștia fiind fericiți dacă suveranul le accepta ca amante. Așadar, nu trebuie să judecăm cu mintea noastră de astăzi, ca și cum ar fi fost o nenorocire…”, a continuat intervievatul FANATIK.

Am aflat de la istoricul Ioan Scurtu că „Elena Cuza a suferit mult, a participat la toate sindrofiile la care domnitorul insista să ia parte, dar a fost victima propriei sale situații, pentru că nu putea da naștere unui copil. S-a ocupat de memoria lui Cuza și mai târziu s-a mutat la Piatra Neamț. Acolo a fost vizitată de Nicolae Iorga, în anul 1909, căruia i-a vorbit foarte frumos despre Domnul Unirii, Alexandru Ioan Cuza. Așadar, nu i-a purtat ranchiună soțului ei, dimpotrivă, a fost mereu aproape de el”.

Personalitatea lui Cuza, cenzurată de noul regim

Cu toate dezvăluirile legate de viața privată a domnitorului, niciodată un subiect de acest gen nu este complet epuizat. Astfel, potrivit partenerului nostru de discuție, nu se cunosc destul de multe lucruri legate de pregătirea sa intelectuală, despre felul în care se comporta ca elev și care erau relațiile sale cu colegii și cu profesorii. Amănuntele cunoscute parvin din perioada în care devenise deja o personalitate, care juca deja un rol public și care, fără îndoială, s-a impus atenției publice, mai ales din postura de participant la Revoluția de la 1848.

„Participarea lui Cuza la evenimentele de la 1848 a fost scoasă târziu în evidență, deoarece el a avut și ghinionul ca, după ce a fost înlăturat de la domnie, în 1866, să se aștearnă tăcerea asupra activității sale. Până în anul 1912 nu s-a vorbit despre Alexandru Ioan Cuza, fiindcă existase un fel de embargo, pentru ca în conștiința publică să se sădească numele noului conducător, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Este semnificativ faptul că ziua de 24 ianuarie, care devenise o sărbătoare oficială, n-a mai fost luată în considerație după înlăturarea lui Cuza”, ne-a declarat Ioan Scurtu.

Acesta a continuat, amintind că, din acel moment, sărbătoarea națională a devenit 10 mai, ziua în care Principele Carol a depus jurământul, în calitate de domnitor al României.

Adevărul despre detronarea Principelui și necesitatea relațiilor lui Carol I

Despre urcarea pe tron a lui Alexandru Ioan Cuza, într-un context în care Francmasoneria a contribuit decisiv la făurirea actului de la 24 ianuarie 1959, dar și despre detronarea sa, în urma acțiunii „Monstruoasei coaliții”, alcătuită din politicienii liberali și conservatori, au curs, de asemenea, râuri de cerneală. Și totuși…

„Referitor la atât de discutata înlăturare a lui Cuza, într-adevăr, atât el, cât și ceilalți fruntași ai țării făceau parte din Francmasonerie. Dar, în această situație, nu doar Masoneria a avut rolul decisiv, deoarece și în sânul acestei organizații începuseră diverse dispute. Însă, în ultimă instanță, se urmărea obținerea independenței de stat a României”, a povestit Ioan Scurtu. Acesta a continuat:

„Din acest punct de vedere, se socotea faptul că Alexandru Ioan Cuza, domn român, n-ar putea să realizeze acest deziderat, astfel că trebuia adus un principe străin, care să aibă relații la casele regale ale Europei și care să sprijine acest obiectiv al României. Era o situație generală în statele mici, pentru că atât Serbia, cât și Bulgaria sau Grecia aveau conducători străini. Relațiile cu familiile regale, imperiale, erau un element de bază în favoarea acestor țări mici, care își cuceriseră statalitatea de puțin timp și care doreau să se afirme”.

Lecția de demnitate din fața sultanului, o legendă… adevărată

Una dintre legendele puse în circulație cu referire la Alexandru Ioan Cuza este aceea a momentului în care Domnul român l-a înfruntat, chiar la Istanbul, pe sultanul otoman, în fața căruia a refuzat să se ploconească. Am avut surprinderea și bucuria să aflăm că nu avem de-a face cu o „teză comunistă, patriotardă”, cum susțin anumite voci…

„Această istorie este reală. În primul rând, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a fost una de demnitate națională. Trecuse vremea în care domnitorii români se duceau la sultan și cerșeau investirea. Până atunci, aceștia mergeau la toate pașalele și ajungeau la Marele Vizir, cu tot felul de peșcheșuri și alte daruri. Când apăreau în fața sultanului, pupau poala hainei acestuia, nu papucul, așa cum eronat este cunoscut. Era expresia devotamentului, a credinței și a supunerii. După anul 1848 s-a produs un reviriment, iar Cuza nu făcea parte din această categorie”, a precizat Ioan Scurtu.

„După această redeșteptare națională, fruntașii Revoluției de la 1848 au fost exilați, iar în străinătate au stabilit legături cu conducătorii statelor occidentale, care, într-adevăr, toți erau masoni. Cel mai apropiat șef de stat de România a fost Napoleon al III-lea. Masoneria a avut doar un rol parțial, chiar dacă și domnitorii făceau parte din respectiva Confrerie”, a evidențiat istoricul.

Ioan Scurtu a subliniat faptul că, fiind militanți pe plan european, acești revoluționari de la 1848 au căpătat o altă alură de oameni politici, iar Cuza era expresia acestei noi mentalități:

„Așadar, s-a prezentat în fața sultanului ca domnul unei țări, confirmat de marile puteri, Franța, Anglia, Germania și Rusia, iar Imperiul Otoman trebuia, de asemenea, să confirme respectiva alegere. Cuza știa că nu cerșește în fața sultanului, ci obține ceea ce i se cuvenea. Din acest motiv a avut respectiva atitudine, care l-a deosebit de predecesorii săi”.

De asemenea, Alexandru Ioan Cuza este cel care a înființat, cu adevărat, Armata Națională, unificând trupele din Muntenia și din Moldova. Conducerea unică a fost primul pas întru unificarea celor două țări vecine. Întărirea armatei reprezenta, ca obiectiv de mare amploare, obținerea independenței de stat, deși Cuza nu afirma public acest deziderat.

Ardelenii, la loc de frunte printre apropiații lui Alexandru Ioan I

Relațiile dintre noul stat creat după actul istoric de la 24 ianuarie 1859 și Ardealul aflat sub dominație austro-ungară reprezintă, de asemenea, un fenomen mai puțin speculat. Totuși, „Cuza a fost un domnitor iubit și de românii din Transilvania. Crearea României, pentru că la 24 ianuarie 1862 nu mai existau Principatele Unite, ci denumirea oficială devenise „România”, era pentru românii din Ardeal și pentru cei din Bucovina și din Basarabia un centru vital spre care gravitau și care îi făcea să spere că acest stat îi va sprijini, lucru care s-a adeverit. Cuza a sprijinit această mișcare, în primul rând din punct de vedere cultural, prin dezvoltarea presei și a școlilor. Din punct de vedere politic era mai dificil să o facă”.

Despre barierele de ordin religios nu se poate discuta prea mult. În Transilvania, ortodocșii numărau peste 50% din populație.

„Chiar și după ce unii cetățeni trecuseră la greco-catolicism, ortodocșii dețineau majoritatea. Nu exista o unitate religioasă profundă, dar Cuza a sprijinit mișcarea națională din Ardeal și chiar unii miniștri, precum August Treboniu Laurian, au fost ardeleni. Acesta a fost unul dintre fruntașii Revoluției de la 1848 și în Transilvania, ca și în Principate, dar revoluționarii au fost nevoiți să ia calea exilului. Așa s-a întâmplat și cu Ion Maiorescu, tatăl lui Titu Maiorescu, de asemenea exilat în România”, ne-a precizat profesorul Scurtu.

Țăranii îl voiau pe Cuza, care le-a „dat pământ”, nu pe „Hop în țol”

Așadar, Alexandru Ioan Cuza a fost un susținător al ardelenilor și al mișcării naționale, în general, neputând însă să se pronunțe explicit, în mod public, pentru unire, dar acesta era obiectivul. A fost iubit în toate zonele țării, iar una dintre argumentații poartă chiar tente umoristice:

„Spre exemplu, de la momentul în care a avut loc referendumul privind acceptarea prințului străin, Carol, există o relatare a istoricului și generalului Radu Rosetti, care spunea că în satul său, Căiuți, din județul Bacău, țăranii n-au dorit să meargă la Primărie să voteze, pentru că ei nu vor să voteze un „Hop în țol”, așa cum li se spunea Hohenzollernilor în popor, fiindcă ei îl vor pe Cuza, care le-a dat pământ”, a povestit interlocutorul nostru.

Plecat în exil, din străinătate, Cuza a corespondat în continuare cu împăratul Franței, Napoleon al III-lea, fără să se încăpățâneze să rămână domnitor. A declarat că a fost ales până la îndeplinirea dezideratului, Unirea Principatelor. Mai târziu, trupul său a fost adus în România și înmormântat la Ruginoasa, unde Cuza avea un castel, devenit ulterior muzeu. După aceea, a fost mutat definitiv la Biserica Trei Ierarhi, din Iași.

Nicolae Iorga, boicotat, și schimbarea de atitudine a lui Carol I

După mulți ani de tăcere care s-a așternut asupra activității lui Alexandru Ioan Cuza, în anul 1906, Nicolae Iorga a luat inițiativa ridicării unei statui a domnitorului, la Iași. Guvernele care s-au succedat și inclusiv Regele Carol I – și el cu o poveste de viață demnă de un roman – nici n-au vrut să audă de așa ceva. Nu au dorit să înscrie în buget nicio sumă. În acel moment, Nicolae Iorga a inițiat o colectă de bani din donații publice.

„Savantul a strâns suma necesară pentru construcția statuii în anul 1906, când se împlineau 40 de ani de la abdicarea lui Cuza. A fost boicotat, iar monumentul a fost construit abia în anul 1912. Este una dintre cele mai frumoase statui din România, iar acela a fost momentul în care piața respectivă, din Iași, a căpătat numele lui Alexandru Ioan Cuza”, a rememorat istoricul.

„În fine, la acest eveniment a participat și Regele Carol I. Așadar, s-a produs o schimbare de optică fundamentală din partea monarhului, care l-a elogiat pe Alexandru Ioan Cuza pentru contribuția adusă la Unire, la modernizarea statului și pentru împroprietărirea țăranilor”, a încheiat profesorul Ioan Scurtu, unul dintre cunoscuții specialiști în prblemele monarhiei române, evocarea lui Alexandru Ioan I.