News

CULISE. Cum au ratat Belodedici şi Marcel Răducanu Mondialul din ’90

CULISE. Fugiţi din iadul comunist, Marcel Răducanu şi Miodrag Belodedici au fost la un pas să joace pentru România la Campionatul Mondial din Italia 1990....
10.02.2016 | 11:59

CULISE. Fugiţi din iadul comunist, Marcel Răducanu şi Miodrag Belodedici au fost la un pas să joace pentru România la Campionatul Mondial din Italia 1990.

CULISE. Înainte de 1990, Steaua Bucureşti s-a remarcat prin trofeele internaţionale pe care le-a cîştigat sub comanda lui Emeric Ienei (Cupa Campionilor Europeni 1986) şi Anghel Iordănescu (Supercupa Europei 1987), dar şi din cauza fugii peste hotare a doi dintre cei mai buni jucători, Marcel Răducanu, acum în vîrstă de 61 de ani, şi Miodrag Belodedici, 51 de ani.

CULISE. Dezertori la vremea respectivă pentru că aveau grade în Armata României Socialiste, ca orice sportiv de la clubul Armatei, Steaua. Răducanu a rămas în Germania în 1981, iar Belodedici a plecat şi nu s-a mai întors din fosta Iugoslavie în 1988. Autorităţile comuniste i-au condamnat pe ambii la închisoare, în lipsă, Răducanu primind 5 ani şi 8 luni, iar Belodedici 10 ani. După evenimentele din decembrie 1989, care au dus la căderea regimului dictatorial al lui Nicolae Ceauşescu, cei doi fotbalişti au fost graţiaţi în 1990, iar Emeric Ienei a încercat să îi reintegreze în lotul României pentru Campionatul Mondial din Italia. Intenţia mai mult decît lăudabilă a fostului selecţioner nu s-a mai materializat însă, iar FANATIK vă prezintă cauzele în rîndurile următoare.

„Nu am fost dorit de unii jucători cu ştate vechi la naţională”

CULISE. De unde a plecat iniţiativa lui Emeric Ienei? Ei bine, România reuşise să se califice în 1990 din nou, după 20 de ani de la Mexic 1970, la un turneu final de Campionat Mondial, iar selecţionerul de atunci a dorit să aibă la dispoziţie cei mai buni fotbalişti români. Astfel că a luat în calcul să-i cheme la naţională şi pe blamaţii transfugi Marcel Răducanu şi Miodrag Belodedici, care înainte de 1990 fuseseră declaraţi dezertori şi condamnaţi la închisoare pentru că „aleseseră libertatea” şi fugiseră peste hotare.

Primul cu care a luat legătura Emeric Ienei a fost Marcel Răducanu. „Este adevărat… Eu nu am jucat niciodată în viaţa mea la nici un turneu final, iar lucrul ăsta e marele meu regret din cariera de jucător. Dar în 1990 s-a luat în calcul să particip la Campionatul Mondial din Italia. Le vremea respectivă aveam 35 de ani şi jucam la FC Zürich. Am fost sunat de nea Imi şi am fost chemat la un turneu la München al echipei naţionale. Am făcut cîteva antrenamente, i-am spus în faţă lui nea Imi că este o onoare pentru mine să fac parte din lotul României la un turneu final şi nu am pretenţia să fiu titular. Nici nu pusesem umărul la campania de calificare. Am discutat bărbăteşte şi despre situaţia mea. Eu fusesem condamnat înainte de ’90 la 5 ani şi 8 luni de închisoare. Trebuia ştearsă cumva condamnarea asta. A rămas să se rezolve şi să aştept convocarea, dar aceasta nu a mai venit. Ulterior, am aflat că nu mă doreau în preajma lor jucătorii cu ştate vechi de la echipa naţională, cei care duseseră greul campaniei de calificare. Nu a fost vorba de Hagi, deoarece Gică avea atunci doar 24 de ani. Au fost alţii care nu m-au dorit, dar nu mai are rost după 26 de ani să dau eu nume sau să dezgrop morţii”, a povestit Răducanu pentru FANATIK.RO.

„Nu am vrut să risc ceva urît pentru Răducanu”

CULISE. Contactat de FANATIK.RO, Emeric Ienei a confirmat faptul că a intenţionat să îi convoace pentru Campionatul Mondial din Italia pe Marcel Răducanu şi Miodrag Belodedici şi a fost de acord să ne poveastească cum au decurs discuţiile cu aceştia, dar şi din ce motive intenţia sa nu s-a mai materializat.

„Este adevărat. Am vrut să-i aduc la naţională pentru Campionatul Mondial din Italia pe Marcel şi pe Belo. Însă vreau să spun mai întîi ce s-a întîmplat cu Răducanu. L-am chemat la un turneu al naţionalei prin Germania. Însă, ca să fiu sincer, într-un final nu am dorit să risc cu el, nu din plan fotbalistic, ci din plan de securitate. El fusese condamnat de către vechiul regim, după ce fugise în Germania, la 5 ani şi 8 luni de închisoare, iar eu nu primisem toate asigurările că nu i se va întîmpla ceva. Aşa că am decis să nu risc nimic. Nu a fost vorba că nu a fost dorit de jucătorii mai bătrîni din echipă, deoarece acolo în vestiar eu eram şeful. A fost vorba doar că mi-a fost teamă să nu i se întîmple ceva lui Marcel. Eram doar la cîteva luni după schimbarea vechiului regim şi noua putere se mişca greu, erau mulţi din ăia dinainte, vopsiţi în politicieni democraţi”, şi-a adus aminte Emeric Ienei.

„Lui Belodedici i-a fost frică să vină la naţională!”

CULISE. Situaţia lui Miodrag Belodedici, în schimb, a fost diferită faţă de cea a lui Marcel Răducanu. „Cu Belo am discutat şi l-am asigurat că nu i se va întîmpla nimic. Şi el fusese condamnat prin 1988 la vreo zece ani de închisoare, tot pentru dezertare, deoarece şi el era cadru militar, după ce fugise în fosta Iugoslavie. Pentru Belo însă primisem toate garanţiile că nu i se va întîmpla nimic. Am discutat cu el, la început a fost de acord, dar ulterior m-a anunţat că îi este teamă să se întoarcă în România. El pe atunci fugise doar de doi ani şi mi-a spus că îi este frică să nu fie arestat. Mi-a spus că îi pare rău că nu ne poate ajuta, dar mi-a promis că va pune umărul cu altă ocazie pentru România. Şi aşa a fost”, a încheiat Ienei rememorarea evenimentelor din 1990.

„Am pus la punct un plan ca-n filme”

CULISE. În continuare, FANATIK.RO vă reaminteşte, sau vă dezvăluie celor mai tineri, modul în care Marcel Răducanu şi Miodrag Belodedici au fugit din România comunistă înainte de 1990. Primul care s-a încumetat să rişte să părăsească ţara a fost marele atacant al „roş-albaştrilor” la vremea aceea. Se întîmpla în 1981. Cu un an înainte, Răducanu fusese declarat cel mai bun fotbalist al ţării. Fostul impresar Dan Alban, decedat în 1991 într-un tragic accident auto în Italia, într-o maşină în care se afla şi Cornel Dinu, îi propusese din 1980 lui Răducanu, după ce aflase de intenţia sa, să fugă în Occident, mai exact în Austria şi apoi în Germania, după un meci al naţionalei României la Budapesta, cu Ungaria, dar Răducanu nu a riscat nimic atunci.

Un an mai tîrziu, cînd s-a asigurat că planul său este unul sigur şi perfect, Marcel a decis să rămână în Gemania. Cum s-a întîmplat? România a disputat un meci amical cu Borussia Dormund, iar la pauză, Răducanu, după ce s-a dat accidentat, cînd a rămas singur după revenirea echipelor pe teren, a părăsit pur şi simplu vestiarul. Şi ţara!

„Aveam un prieten pe nume Popa în Germania. El m-a aşteptat în parcarea stadionului unde se disputa partida, iar după ce eu i-am spus lui nea Tinel, antrenorul nostru, (n.r. – Valentin Stănescu) că mă doare genuchiul, am rămas la vestiare. Am aşteptat să iasă toată lumea din vestiar pentru repriza a doua, am făcut un duş şi am fugit în parcare unde mă aştepta prietenul meu. Am plecat către Hanovra. După ce m-au căutat vreo două ore securiştii care erau cu naţionala în Germania, au anunţat în România că am fugit. Am fost declarat dezertor şi condamnt la 5 ani şi 8 luni de închisoare. Iar fotbal am mai jucat în Germania abia după un an, deoarece am făcut o gafă. Am semnat şi cu Hanovra, dar şi cu Borussia Dormund şi am fost apoi suspendat. Am început să joc în cele din urmă pentru Borussia la un an după ce rămăsesem Germania”, a încheiat Răducanu.

CULISE. „Am stat din cauza lui Belo o săptămînă la securitate”

Nici povestea plecării în străinătate a lui Miodrag Belodedici nu este departe de un film de Oscar. Gabi Balint, colegul său de cameră de la Steaua, a povestit pentru FANATIK ce a păţit după dezertarea „Căprioarei”: „Am foarte multe amintiri cu Belo, însă nu pot să uit în primul rînd, şi nu glumesc, că am stat din cauza lui, atunci cînd a fugit în străinătate, o săptămînă numai prin birourile Securităţii. De ce? Păi eu eram colegul lui de cameră, iar băieţii ăia în negru mă tot interogau dacă ştiam ceva de plecare, cine l-a ajutat şi aşa mai departe. Puerili… Şi dacă ştiam ceva nu le spuneam. Eu îl consider pe Belo cel mai bun libero al fotbalului românesc, însă trebuie să recunosc că lîngă el se află şi Costică Ştefănescu, Dumnezeu să-l odihnească…”.

Valentin Ceuşescu l-a „mirosit” şi a încercat să-l oprească

CULISE. Miodrag Belodedici a plecat din România legal. Nu-i banc, e adevărul adevărat. Surse din anturajul lui Belo au povestit pentru FANATIK cum s-a întîmplat. „Era undeva spre sfîrşitul anului 1988. Belo s-a dus la Valentin şi a vorbit cu el. I-a spus că are nevoie de nişte acte să plece în vizită în fosta Iguoslavie, la neamuri, că avea rude peste graniţă, însă Valentin Ceauşescu l-a «mirosit» şi nu i-a trîntit-o în faţă, dar i-a spus că îi dă şofer. Bineînţeles că acela era omul Securităţii, iar Belo l-a refuzat, i-a spus că are permis şi conduce el. Atunci fiul fostului dictator i-a spus să nu care cumva să îi treacă prin cap să nu se mai întoarcă în România, pentru că şi la noi în ţară o să se dea drumul cît de curînd la transferuri de jucători în străinătate. De la Steaua plecaseră deja Piţurcă, Bölöni şi Tudorel Stoica, dar ei aveau peste 30 de ani. Belo a plecat cu mama şi cu sora sa, ele au venit, dar el nu s-a mai întors în România. A ieşit scandal mare, deoarece, după fuga lui Marcel Răducanu, un alt fotbalist al Stelei, echipa Armatei, nu?, ce condiţii aveau sportivii şi în special fotbaliştii de la Steaua, şi totuşi alt fotbalist al Stelei fugea din România. Era o palmă cu atît mai grea pe obrazul tovarăşului şi al savantei sale soţii, care au turbat de furie cînd li s-a adus la cunoştinţă. Mai ales că el era stelist înfocat de cînd înfiinţase echipa”, ne-a mărturisit un apropiat de al lui Belodedici.

„În 1990, cînd s-a luat în calcul să particip la Campionatul Mondial din Italia, aveam 35 de ani şi jucam la FC Zürich” (Marcel Răducanu)

„Şi dacă ştiam ceva de fuga lui Belo, tot nu le spuneam la Securitate. Eu îl consider pe Belo cel mai bun libero al fotbalului românesc” (Gabi Balint)

26 de ani avea Marcel Răducanu cînd a rămas în Germania, în 1981

24 de ani avea Miodrag Belodedici cînd a rămas în Iugoslavia, în 1988