În seara de Ajun, românii îl așteaptă, plini de speranțe, pe Moș Crăciun. Pentru cuplul Nicolae şi Elena Ceaușescu, Moșul n-a fost deloc darnic, ba din contră… În acea noapte, conducerea FSN a decis organizarea procesului familiei dictatoriale pentru a doua zi, chiar de Crăciun. Cum era de bănuit, sentința nu avea să constituie o surpriză. Ceaușeștii au fost condamnați la moarte, iar sentința a fost executată în regim de urgență!
În noaptea de 24 spre 25 decembrie 1989, conducerea Frontului Salvării Naționale a ținut o ședință, cu un singur punct, fatidic, pe ordinea de zi: procesul lui Nicolae și al Elenei Ceaușescu. Totul a durat trei ore și unii dintre participanții la discuții au afirmat, ulterior, că a fost, de departe, ședința cea mai controversată a conducerii Frontului. Au fost puse în discuție considerente politice, juridice și militare…
Primul punct aflat pe lista fruntașilor FSN (Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican-Voiculescu, Silviu Brucan, Dumitru Mazilu, Victor Athanasie Stănculescu, Sergiu Nicolaescu, etc) a fost problema organizării unui proces public, televizat în direct și în care să fie denunțate crimele, abuzurile și consecințele dezastruoase ale politicii lui Ceaușescu. În cele din urmă, s-a luat în discuție faptul că Nicolae și Elena Ceaușescu trebuiau judecați rapid, având în vedere vâltoarea evenimentelor. Această decizie a trezit, ulterior, rumoare, principala întrebare fiind „cine își dorea să scape, atât de repede, de cuplul dictatorial” și de ce evenimentele au căpătat o turnură „pe repede înainte”, care a dus la ideea unui simulacru de proces…
Într-un asemenea proces, precum al lui Nicolae Ceaușescu, puteau fi prezentate, în mod dramatic, viciile fundamentale ale regimului comunist, iar valoarea lui educațională pentru români ar fi fost enormă. Asta, evident, în condițiile în care s-ar fi dorit un asemenea proces… Au existat și argumente juridice în favoarea unei judecăți deschise, care citau Procesul de la Nurnberg. Pe de altă parte, au rămas cunoscute în istorie judecățile sumare din timpul Revoluției Franceze și chiar procesele desfășurate „pe picior” din țările ocupate de Germania nazistă, după înfrângerea acesteia. Legalitatea nu a fost niciodată punctul forte al revoluțiilor.
Astfel, până la urmă au prevalat considerentele militare, pentru că însăși soarta Revoluției părea echivocă. Capii FSN primiseră informații, în cursul serii, că au existat o serie de atacuri asupra cazărmii din Târgoviște, unde se aflau Ceaușeștii. Dacă trupele de securitate ar fi reușit să pătrundă înăuntru și să-i elibereze pe cei doi dictatori, iar un tip irascibil precum Nicolae Ceaușescu ar fi preluat comanda acestor efective militare, s-ar fi ajuns la o baie de sânge.
Silviu Brucan, participant la aceste discuții, a rememorat momentele, în „Memoriile” sale: „În zilele Revoluției, cuvintele mele cântăreau greu, deoarece toți cunoșteau statele mele de serviciu împotriva dictaturii, știau că nu sunt repezit și că dovedisem spirit de prevedere. Toți au fost de acord ca, a doua zi, pe 25 decembrie, să se organizeze procesul celor doi, iar sentința să fie executată imediat”.
Generalul Victor Athanasie Stănculescu a fost însărcinat, în prealabil, să organizeze procesul, pentru care el făcuse deja pregătiri sistematice. Cu două elicoptere, Stănculescu a efectuat transportul membrilor tribunalului militar, al procurorului și al avocaților, la Târgoviște. Gelu Voican Voiculescu și Virgil Măgureanu i-au însoțit ca observatori ai FSN, la proces.
A fost o zi de luni… Ședința de judecată a durat 55 de minute. „Ceaușeștii au stat într-un colț, procurorul și avocații se aflau în dreapta lor, președintele și asesorii la mijloc, iar observatorii, pe o bancă din strânga. Dar în filmul dat de televiziune, niciunul dintre aceștia nu era arătat. Așa fusese aranjamentul, deoarece toți erau înfricoșați că vor fi uciși de teroriști și într-adevăr, unul dintre avocați, Nicu Teodorescu, a fost rănit după aceea. Procedura avea toate caracteristicile unui proces de război și, de fapt, Bucureștii erau încă în stare de război”, a rememorat Silviu Brucan.
Capetele de acuzare au fost: Genocid – peste 60.000 de victime, subminarea puterii de stat prin organizarea de acțiuni armate împotriva poporului și a puterii de stat, infracțiunea de distrugere a bunurilor obștești, prin distrugerea și avarierea unor clădiri, explozii în orașe, etc, subminarea economiei naționale și încercarea de a fugi din țară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari, depuse la bănci, în străinătate.
Aceste acuzații nu au fost dovedite, ci doar numite de acuzatori, împreună cu menționarea descrierilor făcute de presă ale unor infracțiuni. Avocații impuși cuplului mai mult l-au acuzat în loc să-l apere pe Ceaușescu, iar acesta din urmă a afirmat că nu recunoaște tribunalul.
Participanții la proces au afirmat, mai târziu, că Ceaușescu a adoptat, încă de la început, o atitudine demnă, refuzând să fie atras în orice fel de dezbatere și declarând că nu acceptă decât o judecată a Marii Adunări Naționale. Deși el a respins dreptul tribunalului de a-l judeca, în câteva ocazii nu a rezistat impulsului său temperamental și la un moment dat, chiar și-a ieșit din sărite.
„Vorbind ca un cetățean obișnuit, pot să spun că pentru prima dată în viața lor, muncitorii au avut 200 de kilograme de făină în fiecare an și multe beneficii în plus. Tot ce pretindeți dumneavoastră este o minciună. Ca un cetățean obișnuit, pot să vă spun că niciodată în istoria României nu a existat un asemenea progres”, a afirmat dictatorul.
Întregul proces a reflectat urgența cazului. Procurorul și-a documentat acuzațiile foarte scurt, interogatoriul a fost telegrafic și avocatul apărării a vorbit maxim cinci minute. Ceaușeștii au fost sfidători, până când s-a dat citire sentinței de condamnare la moarte. Însă, în momentul în care cei patru oameni veniți special au început să le lege mâinile la spate și au realizat pentru prima dată că aveau să moară în curând, moralul lor s-a prăbușit subit.
Potrivit unui documentar BBC, Ion Iliescu n-ar fi dorit, până în ultimul moment, executarea Ceaușeștilor, dar generalul Victor Stănculescu a declarat că, în caz contrar, armata nu va colabora cu Consiliul Frontului Salvării Naționale. În cele din urmă, Iliescu a acceptat execuția cuplului, pentru a obține sprijinul armatei.
Probabil, cel mai remarcabil moment al acestui episod a fost atitudinea soldaților plutonului de execuție. În momentul în care ofițerul a cerut ca un număr de cinci ostași din pluton să facă un pas înainte și să tragă, toți soldații au tras când au auzit ordinul și peste 100 de gloanțe au fost găsite în cele două cadavre.
Referitor la modul controversat în care s-a desfășurat procesul în care s-a hotărât executarea soților Ceaușescu, Silviu Brucan avea să precizeze: „Justețea deciziei noastre a fost pe deplin confirmată a doua zi, după ce filmul cu procesul a fost arătat la televizor. Grosul teroriștilor s-a predat imediat unităților militare și luptele de stradă au încetat aproape complet”.
De altfel, fostul apropiat al regimului Ceaușescu, devenit ulterior disident, a rememorat una dintre situațiile inedite petrecute cu acea ocazie. „Este interesant de menționat că unul dintre trăgătorii de elită care s-au predat a refuzat să vorbească în timpul anchetei, pe motiv că jurase să-l apere pe Ceaușescu atâta timp cât era în viață și nu văzuse la televizor că acesta a murit. A fost o mărturie vie a fanatismului îndoctrinat de regim în aparatul Securității. De aceea, a doua seară, corpurile pline de gloanțe ale celor doi, așa cum arătau după execuție, au fost prezentate la televizor și numai după aceea, omul nostru a început să vorbească. Odată cu executarea Ceaușeștilor, toate speranțele unei reveniri a lor fuseseră spulberate”, a povestit Brucan.