Dezvăluiri cutremurătoare despre abuzurile Securității: atacantul naționalei, alungat din România pentru că a refuzat un blat cu Dinamo! Exclusiv

La 77 de ani pe care i-a împlinit pe 9 martie, Attila Kun (cunoscut drept Kun II), fost mare fotbalist la UTA, FC Bihor și în echipa națională a României în anii ’70, practică și acum sportul. Discuția noastră a avut loc într-o dimineață de duminică, înainte de obișnuita repriză de alergare a interlocutorului septuagenar.

Povestea lui Attila Kun, atacantul naționalei alungat de Securitate din România înainte de Revoluție

„Alerg de două ori testul Cooper, vreo 6.000 de metri. De două ori pe săptămână”, ne spune Kun, care își completează sesiunile de antrenamente cu gimnastică. „Pentru coloana vertebrală, mușchii spatelui, zona lombară. Iar în apă se pot face exerciții uimitoare”, vine imediat precizarea. „Sunt un perpetuum mobile, mă mișc fără întrerupere”, sună propria descriere a vârfului de atac care a ajuns cu UTA în „sferturile” Cupei UEFA, în ediția de campionat 1971-1972.

A îmbrăcat de 17 ori tricoul echipei naționale a României, pentru care a înscris 3 goluri. A fost alungat de Securitate din țară în urmă cu mai bine de 40 de ani pentru că a refuzat să se dea la o parte la un meci cu Dinamo, iar de atunci trăiește în Germania.  Nici acum nu poate sta departe de fotbal și este antrenor personal al jucătorilor tineri, de până la 18 ani. Cu ei face pregătire tehnico – tactică individuală, la o școală de fotbal din Schorndorf, un orășel cu puțin peste 40.000 de locuitori, aflat în apropiere de Stuttgart.

Cum a ajuns Attila Kun de la FC Bihor la UTA: „Am fost furat ca să pot juca la Arad!”

Domnule Kun, la nivel de cluburi, cariera dumneavoastră se împarte între prima dragoste Crișul Oradea și marea dragoste UTA. Care au fost culisele venirii dumneavoastră la Arad?

Digi24.ro

Din Calafat la Palatul Regal. Povestea femeii care a învins abuzurile și a devenit sprijinul românilor din Marea Britanie

– Am fost furat! Se întâmpla în 1970, după ce UTA a eliminat-o pe Feyenoord. Jucam la Crișul Oradea împreună cu Paul Popovici și ni s-a făcut ofertă. Panici era atunci conducător la UTA, un om foarte inteligent. Am stat mult pe gânduri, pentru că veneam după un sezon în care Otto Dembrovschi a fost golgheter la Arad, cu 15 goluri într-un sezon.

Digisport.ro

O prezentatoare TV a recunoscut ÎN DIRECT de ce a sedus un bărbat celebru: ”Fiul meu aproape a leșinat când le-a văzut”

Într-un retur le-a reușit pe toate, la ultimul dintre cele șase titluri de campioană câștigate de UTA…

– Așa este! Eu aveam 21 de ani și mă gândeam cum pot să mă ridic la nivelul lui. Am acceptat riscul și am venit la UTA. M-am acomodat repede și l-am făcut uitat pe Otto. Spun că era un risc și pentru că, pe vremea aceea, nu erau atât de ușor tolerate despărțirile de jucători între echipe din orașe între care exista o rivalitate.

În ce sens?

– Până să vin la Arad, eu stăteam la Oradea cu părinții mei, într-o locuință primită de la Crișul Oradea. Când am venit la UTA, i-au dat afară pe părinții mei de acolo. Așa că nu era de glumit.

Ați primit apartament la Arad?

– Da, după ce am stat o perioadă la hotelul partidului (n.r. – Hotel Central), am primit o locuință unde am stat împreună cu colegul Popovici. Iar în locul meu la Oradea a fost transferat Petre Șchiopu, de la UTA, un mijlocaș foarte bun. În anul următor, echipa s-a întărit și cu Gabriel Both, care ajunsese de la Olimpia Satu Mare la Dinamo București, unde nu prea juca.

Atunci s-a format echipa UTA care a ajuns în sferturile de finală ale Cupei UEFA, în ediția 1971-1972…

– Așa este, după ce am ratat titlul la mustață. UTA a condus mult timp în campionat. Declinul a început după o înfrângere la CFR Timișoara, formație demult retrogradată… Noi aveam 11-12 jucători de bază și nu am putut suplini accidentările din retur. Așa ne-a întrecut Dinamo, pe final.

Attila Kun și amintirile unui sezon UEFAntastic

Să discutăm despre acel sezon de-a dreptul fantastic din Cupa UEFA. Ce s-a schimbat față de echipa care în anii precedenți fusese campioană doi ani consecutiv, în ’69 și ’70?

– Prin venirea lui Popovici fundaș stânga, Brosovszky a putut să-și arate creativitatea, avansând un compartiment. El cu Domide erau un fel de interi… ce fotbaliști buni au fost! Ajutau mult atacul. Linia de atac era Axente, Kun și Both, iar uneori Sima. Mecanismul funcționa perfect. Petescu nu avea plămâni la mijlocul terenului, iar fundașii Lereter și Pojoni aveau lovituri foarte bune de cap, înscriind goluri importante.

Ați înscris în meciul de debut, cu Austria Salzburg, dar și într-o calificare stabilită în  prelungiri, după două rezultate de 1-1, cu polonezii de la Zaglebie Walbrzych.

– Cu cei de la Salzburg nici acum nu știu cum am înscris. Am driblat portarul și am ajuns aproape de linia de corner, într-un unghi foarte mic. Mingea mi-a venit pe piciorul drept, eu fiind stângaci. Am trimis-o spre poartă din cădere și am auzit tribunele explodând. Apoi cu Zaglebie am înscris un gol cu capul. Îmi plăcea jocul de cap, unii spuneau că eram bun (râde).

Povestiți-ne golul marcat dintr-o lovitură liberă indirectă. Cum a fost posibil?

– Golul de 3-0 cu Setubal. M-am așteptat ca portarul să iasă pe centrare. L-am văzut că face doi sau trei pași și se îndepărtează de linia porții când m-am apropiat de minge. Am dat spre poartă, bazându-mă pe instinctul care nu-l va lăsa să lase mingea în poartă. Așa a și fost, s-a întins după minge, dar nu a mai reușit să o prindă și a atins-o, fără să poată evita golul. Degeaba a protestat ulterior. Dacă nu atingea mingea, golul nu se acorda.

Enigma de la returul cu Tottenham

Cât erau primele de joc, de exemplu cu Austria Salzburg sau Vitoria Setubal?

– Nu mai rețin exact… Dar nu conta că avem primă de joc 3.000 sau 5.000… De lei, ca să fie clar (râde)… Noi jucam la fel. Erau bani frumoși atunci, dar bani mărunți comparând cu ce se întâmplă astăzi. S-a mers prea departe cu salariile jucătorilor. Unui om obișnuit i-ar trebui 30 de vieți să încaseze cât primește acum un fotbalist mediocru. Și nu concep ca un fotbalist să valoreze 200 de milioane de dolari. Banii aceștia sunt luați de undeva, când se plătesc. De aceea nu îmi mai place să mă uit la fotbal. S-a mers prea departe pe latura comercială.

În fine, ați ajuns în sferturi, cu Tottenham…

– …Care ne-a bătut din trei faze fixe, cornere sau din lovitură liberă. Îl aveau pe Peters, care venea la centrare pe colțul scurt și prelungea mingea cu capul. Ne-am dat seama prea târziu. Însă, după 0-2 la Arad, am condus la Londra cu 1-0 prin golul lui Domide și am înscris eu un gol care nici până astăzi nu știu de ce a fost anulat. Nici vorbă de offside, nu am avut contact cu vreun jucător sau cu portarul ca să fie fault. Rămâne o enigmă. Ce e sigur este că ne-au egalat și am pierdut calificarea în semifinale.

Cum era atmosfera la meciuri în acei ani?

– Jucam mereu cu stadionul plin. Arhiplin! Era ceva fantastic. După meciuri, veneau suporterii la vestiar și ne invitau acasă la ei, la masă. Ne simțeam iubiți, nici nu puteam să onorăm toate invitațiile. Au fost vremuri uluitoare!

UTA în Cupa UEFA 1971-’72

• Turul 1: 4-1 și 1-3 cu Austria Salzburg;
• Turul 2: 2-1 (d.p.) și 1-1 cu Zaglebie Walbrzych;
• Turul 3: 3-0 și 0-1 cu Vitoria Setubal;
• Sferturi: 0-2 și 1-1 cu Tottenham Hotspur;

*primele rezultate sunt în meciurile de pe teren propriu.

Cum se făceau transferurile în fotbalul românesc înainte de Revoluție: „Am primit 70.000 de lei și un teren să mă întorc la Oradea!”

Și totuși, v-ați întors la Oradea.

– Vă spun sincer că nu am vrut să mă întorc. Nici eu, nici Popovici. Ne simțeam foarte bine la UTA. Era în 1974, când într-o seară, ne trezim la ușă cu prim-secretarul PCR de la județul Bihor, tovarășul Blajovici: „Vreau să facem echipă la Oradea, așa că tu și Popovici veniți acasă. Spuneți ce pretenții aveți, pentru că nu puteți spune NU”.

Și ați plecat fără să puteți spune NU?

– Nu am prea avut de ales… FC Bihor era o echipă de mijlocul clasamentului în Divizia B. Am primit loc de casă și bani, ca să ne întoarcem la Oradea.

Cât ați primit?

– 70.000 de lei eu și 30.000 Pali Popovici, plus un teren pe care să ne construim case. Erau bani mărunți dacă ne raportăm la cât se câștigă acum, dar sume importante atunci, în medie îți puteai cumpăra o mașină. Dar mai valoros era terenul.

Unui om obișnuit i-ar trebui 30 de vieți să încaseze cât primește acum un fotbalist mediocru” – Attila Kun

Clipe de coșmar din cauza lui Dinamo. Sechestrat în vestiar, apoi obligat să plece din țară

Și ați făcut echipă?

– Da, am promovat anul următor în Divizia A, unde am jucat câțiva ani, am retrogradat, am promovat din nou. Prin ’83, am făcut 2-2 „acasă”, cu Dinamo București, într-un meci aranjat. Spectatorii au început să arunce cu sticle în teren. Atât de multe au fost că nu se mai vedea gazonul. Mai erau câteva minute din meci, dar arbitrul a fluierat finalul. Câteva ore nu am putut să plecăm de la stadion, din cauza mulțimii. Am scăpat, dar să vedeți ce s-a întâmplat anul următor…

Tot cu Dinamo?

– Da. Eram antrenor la FC Bihor. Cu o seară înaintea penultimei etape, în care urma să jucăm cu Dinamo, a venit la mine Romică Pașcu, președintele clubului nostru: „Hai pân-afară, vrea cineva să vorbească cu tine”. Cobor din cameră, pentru că eram cu echipa în cantonament. Lângă terenul echipei Înfrățirea Oradea, stadionul Tineretului, erau niște pomi mari și sub ei era parcat un Mercedes. Omul din mașină mi-a făcut semn să intru…

Cine era?

– Cel mai mare din Securitate, ulterior ministrul de interne! (n.r. – din informațiile noastre este vorba de Tudor Postelnicu, nume neconfirmat de Attila Kun). Mi-a spus că trebuie să cedăm meciul, pentru ca Dinamo să fie campioană. Ei nu doreau să depindă de ultimul meci, „acasă” cu SC Bacău.

Și ce ați făcut?

– I-am spus că dacă fac asta, a doua zi pot să îmi iau valiza și să plec de la echipă. L-am rugat să vină în vestiar și să le spună el jucătorilor că trebuie să pierdem meciul. Bineînțeles că nu a venit.

Cum a fost meciul?

– Am câștigat (n.r. – 4-1), după ce Ile, un jucător pe care l-am adus de la Bihorul Beiuș, a înscris trei goluri. Pe tunelul ce duce la vestiare m-a așteptat cel cu care m-am întâlnit cu o seară înainte și mi-a spus: „Mâine poți să mergi după pașaport și să pleci din țară”.

Și aveați pașapoartele?

– Erau pregătite! Dar numai al meu și al soției. Nu ne-au lăsat să ne luăm fetița.

Câți ani avea?

– Șase ani. A mai durat zece luni până când am putut să o aducem.

Și cu cine a rămas în țară?

– Cu bunicii din partea mamei, a stat la socrii mei.

Primul impact cu Germania: „După o săptămână, mi-au dat apartament”. Examen cu Berti Vogts la Școala de Antrenori

Cum ați fost primit în Germania, unde v-ați dus?

– Aveam niște prieteni lângă Stuttgart, la Schorndorf. Zilele următoare am fost la stadion și am cerut să fac un antrenament cu echipa. Asta era la prânz. După-amiază, la ora 18, toată conducerea lor era prezentă la stadion. Echipa era în liga a șasea. După o jumătate de oră m-au luat deoparte și m-au întrebat dacă vreau să joc la ei. Pentru asta îmi trebuia cetățenie.

Și v-au ajutat să obțineți cetățenia germană?

– Da, mai ales că aveam origine bună, cum se spune. Bunicul meu a lucrat la Köln în Al Doilea Război Mondial. Ceea ce a fost, însă, nemaipomenit, a fost că într-o săptămână mi-au oferit un apartament cu patru camere, complet mobilat! Au facilitat și urgentarea actelor pentru fiica noastră, în cinstea căreia au organizat o petrecere când a venit. În concluzie, am fost primit foarte bine.

Cât ați mai jucat la ei?

– Șase ani, de la 36 la 42. De trei ori am fost golgeterul echipei, iar ei obișnuiau ca în cinstea golgeterului să tragă salve de tun. Așa că s-au tras trei salve de tun în cinstea mea cât am jucat acolo. După aceea am fost antrenor, ne-am mutat la Kostanz, lângă lacul Bodensee, mi-am făcut școală de fotbal la Singen, apoi am revenit la Schorndorf, să avem grijă de socri, cei care au stat cu fetița până când a primit dreptul să vină în Germania.

Ați făcut toate gradele de antrenor. A fost greu?

– Pentru ultimul nivel, în fiecare an sunt acceptați 25 de candidați. Când am fost eu la Köln, în 1994, am fost 1.220 de candidați! Am dat examen din fotbal, probă practică și teoretică, apoi anatomie și psihologie. M-a examinat Berti Vogts (n.r. – campion mondial ca jucător în 1974 și antrenor al echipei naționale a Germaniei în perioada 1990-1998). M-a întrebat de sistemul WM, în care am și jucat la începutul carierei.

Ce ați implementa în fotbalul nostru, din filosofia germană?

– Îmi place mentalitatea lor, poate aceasta ne-a lipsit, în multe partide, de-a lungul istoriei. Mi-a plăcut această calitate a jucătorilor când am ajuns să antrenez în Germania. Ei nu se dau bătuți niciodată. Au simțit-o englezii decenii întregi, pe pielea lor. Chiar Lineker a spus că pe nemți nu ești sigur că i-ai învins până când nu s-au urcat în autocar… (râde cu poftă) Chiar așa este!

Mi-au plăcut mai mulți jucători împotriva cărora am jucat. Bonisegna de la italieni, apor argentinianul Brindisi, mai mulți din marea echipă a Olandei. Iar de la noi, cel mai bun a fost Florea Dumitrache” – Attila Kun

Trei marcatori de la UTA într-un meci al României

La echipa națională, în meciul amical România – Maroc 4-2, trei jucători de la UTA au fost pe lista marcatorilor: Kun, Brosovszky și Domide. Se întâmpla la 30 ianuarie 1972. Asta ca să ne dăm seama ce însemna „Bătrâna Doamnă” în acei ani. „I-am avut antrenori la echipa națională pe Angelo Niculescu, apoi pe Valentin Stănescu. Angelo era mai sobru, ca un profesor universitar, pe când cu Stănescu aveam o relație ca între un nepot cu bunicul lui”, își amintește Attila Kun despre tehnicienii din acei ani de la lotul tricolor.

„Puiu Iordănescu a fost un briliant dribleur, însă cam egoist”

La un amical cu Olanda, înainte de turneul final al Campionatului Mondial din 1974, când „portocala mecanică” a jucat prima sa finală din cele trei la care a ajuns până acum, personajul principal a fost Anghel Iordănescu. „Jucam la Amsterdam, cu echipa de aur a Olandei (n.r. – din care nu au lipsit Haan, Krol, Neeskens, Rensenbrink sau Van Hanegem). Era 0-0 și la un pas la offside al olandezilor, în minutul 88, am rămas patru singuri cu portarul. Mingea era la Iordănescu și în loc să îmi paseze mie sau altui coechipier, a vrut să dribleze portarul, care i-a interceptat mingea. Ce și-a luat-o Puiu în vestiar după acea, nu vă închipuiți!”. (râde)

„Și încă una tot cu Puiu. La un amical, 1-1 cu Argentina, conduceam cu 1-0, când Iordănescu a vrut să-i dea o pasă lui Rică Răducanu de la centrul terenului. Brindisi, care se retrăgea ușor după o fază a lor de atac, s-a trezit cu mingea oferită cadou și a înscris. Puiu a fost un briliant dribleur, însă cam egoist”.

Concurs după antrenamente cu Dudu Georgescu

„Am avut o echipă națională bună, cred că am pierdut vreo trei meciuri în patru ani. Nu ne-am calificat la turnee finale și pentru că am avut ghinion, cum a fost acel meci cu Scoția, când am primit un gol cu capul de la cel mai înalt jucător al lor, un fundaș central… Dar am amintiri frumoase și de la echipa națională, unde am fost convocat și după ce m-am întors de la UTA la Oradea, unde Crișul s-a numit FC Bihor. Țin minte că Dudu Georgescu și cu mine stăteam ore în șir după antrenamente să exersăm loviturile de cap. Făceam concurs, câte goluri marcăm din zece centrări. Scorul era echilibrat”, își amintește Kun detalii din acele vremuri.

Meciul la care face referire este România – Scoția 1-1, din 1975, cu gol egalizator înscris în minutul 89 de Gordon McQueen, după ce Dudu Georgescu deschisese scorul în minutul 21, tot cu o lovitură de cap, de deasupra brațelor întinse în săritură de portarul scoțian! Specialitatea casei! Deși a fost 1-1 și în retur, egalul nu le-a fost de ajuns tricolorilor pentru a ajunge în barajul de calificare la CE 1976, din Iugoslavia.

• 35 de goluri a marcat Attila Kun în cele 105 meciuri disputate în tricoul UTA-ei în perioada 1970-1974
• 17 selecții și 3 goluri este „bilanțul” lui Attila Kun la echipa națională a României