Toată suflarea fotbalistică mondială s-a întrebat de ce nu a jucat Johann Cruyff, cel mai bun fotbalist olandez din istorie, la Mondialul din 1978, deşi era OK din punct de vedere fizic. Cauza, ascunsă cu străşnicie mulţi ani, a fost una psihică.
Olanda este singura naţională din lume care a ajuns de trei ori în faţa Cupei Mondiale şi de fiecare dată a pierdut meciul pentru coroana de cea mai bună echipă a lumii. Prima dată a fost în 1974, cînd a şi reuşit să-şi înscrie numele în Guiness Book prin faptul că a deschis scorul în finala cu reprezentativa ţării gazdă, RFG, după numai cîteva zeci de secunde, dar ineditul a constat în faptul că golul, reuşit din penalty de Neeskens, a venit după o serie de 16 pase fără ca adversarul să atingă balonul! Practic, de la fluierul de start al arbitrului mingea s-a aflat permanent în posesia „Portocalei mecanice”, fără ca germanii să o lovească măcar o dată pînă cînd au reluat din nou jocul de la centru, de la scorul de 0-1. RFG a reuşit, însă, cu tenacitateaa sa recunoscută, să întoarcă rezultatul la 2-1.
Patru ani mai tîrziu batavii ajungeau iarăşi în ultimul act şi tot în compania naţionalei ţării organizatoare, Argentina, şi istoria s-a repetat, doar că succesul gazdelor s-a scris în cele 30 de minute ale prelungirilor.
În fine, ultima tentativă eşuată este de dată recentă, la ultimul turneu final, în 2010, dar de această dată portocaliii au cedat cu 0-1 în faţa Spaniei, tot în prelungiri, gol Iniesta în minutul 116!, care nu a mai fost însă reprezentanta ţării gazdă, Africa de Sud.
Olanda celor două generaţii ’74-’78, condusă de pe bancă de selecţionerul Rinus Michels, a fost cu adevărat o echipă încîntătoare, dar în prima finală a beneficiat şi de aportul unuia dintre cei mai mari jucători din istoria fotbalului, Johann Cruyff, supranumit „Pele alb” şi considerat al treilea „mondial” ca valoare după cei doi sud-americani „all-time”, brazilianul Pele şi argentinianul Maradona.
Tehnica lui Cruyff era parcă desprinsă din manuale, iar cu el în teren ceilalţi jucători povesteau că nu aveau teamă de nici un adversar. Foarte orgolios, Cruyff nu suporta să piardă şi după finala din Germania a făcut o adevărată criză de nervi în vestiar, urlînd la coechipieri, în special la fundaşi, pentru faptul că nu au reuşit să menţină avantajul luat atît de neaşteptat în primele momente ale partidei. Singurul faţă de care Cruyff a avut mai multă condescendenţă a fost veteranul din poartă, Jongblood, care în timpul jocului şi-a pierdut una dintre lentilele de contact şi acest lucru l-a făcut să devină mai nesigur, iar la faza celui de-al doilea gol german a văzut foarte tîrziu balonul trimis, nu cu forţă, dar foarte plasat, din întoarcere, de Gerd Muller.
Patru ani mai tîrziu Olanda juca din nou finala, dar de această dată meritul este amplificat de faptul că din lot a lipsit tocmai vedeta lor, Johann Cruyff. Pe seama absenţei celui mai bun jucător olandez al tuturor timpurilor au circulat tot felul de motivaţii, care de care mai fanteziste, dar vorba selecţionerului Rinus Michels „nu are importanţă nici un motiv din lume, ceea ce a contat al naibii de mult a fost pur si simplu absenţa lui Johann. Eu cred că dacă l-am fi avut pe teren în finala cu Argentina, cu toată valoarea echipei ţării gazdă, am fi avut mari şanse să devenim campioni mondiali. Să recunoaştem, am făcut un turneu final peste aşteptări, pentru că un jucător cum era Cruyff nu avea înlocuitor”.
Trei cauze au fost atribuite misterioasei absenţe a numărului 14 din naţionala Olandei. Prima a fost relaţia conflictuală pe care ar fi avut-o cu anumite persoane din conducerea Federaţiei pe tema sponsorului personal. A doua ar fi fost de natură politică, respectiv o formă de protest la adresa regimului militar din Argentina, respectiv a juntei militare care conducea ţara prin dictatură. În fine, a treia ipoteză, promovată de ziariştii olandezi, ar fi fost autoritatea soţiei, Danny Coster avînd imaginea unei persoane care controla cu maximă severitate viaţa personală a lui Johann. Gurile rele susţin că viitoarele probleme de sănătate ale fotbalistului, care se ştie că are implementat de ani buni un bypass la inimă, ar fi provenit din relaţia nu tocmai fericită cu Danny.
După mulţi ani de la încheierea mondialului din 1978, Cruyff a decis să rupă tăcerea, iar povestea sa este de-a dreptul incredibilă, desprinsă parcă din filmele poliţiste. Motivul misterioasei sale absenţe a fost situaţia trăită într-o seară a anului 1977, în capitala Catalunyei, olandezul fiind la acea vreme vedeta lui FC Barcelona. Episodul a fost confirmat de purtătorul de voce al fotbalistului, John Patsi. „Din cauza acelui eveniment teribil de traumatizant, Johann a fost la un pas de a pune capăt carierei şi a decis că nu era capabil să facă faţă intensităţii unui turneu final de campionat mondial, chiar dacă era vorba de a-şi reprezenta ţara”.
Ce s-a putut întîmpla atît de înfiorător în acea seară a anului 1977 de a răvăşit în aşa hal viaţa lui Cruyff? Pe neaşteptate, în casa sa din Barcelona au năvălit indivizi înarmaţi! Şi acum e foarte greu de înţeles cum au putut pătrunde acei nemernici ca la ei acasă fără să fie văzuţi de cineva şi cît de prost putea fi sistemul de securitate ca să poţi ajunge atît de uşor faţă în faţă cu Johann, soţia acestuia şi cei trei copii?! Bandiţii se pare că nu aveau nici cea mai mică pasiune pentru fotbal, pentru că sub ochii îngroziţi ai copiiilor, Cruyff şi soţia sa au fost legaţi fedeleş şi indivizii au pretins o importantă răscumpărare pentru a-i elibera. În cartea sa autobiografică Johann a recunoscut că niciodată nu a simţit mai multă frică de moarte ca în acele clipe. „Nu pot uita pentru nimic în lume senzaţia oribilă pe care ţi-o dă ţeava rece a unei puşti lipite de tîmpla ta şi vocea şefului grupului de infractori, de oţel, fără nici un pic de sentiment. Ne-a ameninţat că nu vom mai vedea lumina soarelui dacă nu cooperăm şi încercăm cea mică manevră de a chema poliţia. Era un nonsens, pentru că legaţi cu sălbăticie, atît eu, cît şi soţia mea, nu aveam cum să ne apropiem de telefon. Nici ţipetele disperate ale copiiilor, care implorau să fim eliberaţi, nu i-au înduioşat şi pot spune că a fost singura dată cînd m-am gîndit că poţi muri într-o singură clipă, că viaţa are cu totul alt sens decît ceea ce făceam zilnic şi că poţi avea oricît de mulţi bani, dar fericirea nu ţi-o poţi asigura decît dacă eşti în siguranţă”. Din fericire, familia lui Cruyff a reuşit să scape, în momentul în care atacatorii se pregăteau să-i transporte într-o altă locaţie.
Şocul a fost teribil. Din acel moment viaţa familiei Cruyff a cunoscut o întorsătură dramatică. Copiii au mers la şcoală şi la grădiniţă numai însoţiţi de poliţişti, jucătorul a primit escortă permanentă la fiecare ieşire din casă, indiferent unde dorea să meargă, la fel şi soţia sa, iar „apogeul” acestei situaţii a fost dat de prezenţa unui număr de trei poliţişti care timp de patru luni au dormit seară de seară la reşedinţa olandezului! Toate aceste lucruri au dus, ceea ce era şi normal, la o scădere dramatică a randamentului lui Cruyff, evoluţiile sale în tricoul Barcelonei fiind mult sub ceea ce putea şi ce arătase pînă atunci. Jucătorul recunoaşte că nu mai suporta pur şi simplu să locuiască la Barcelona: „Ceea ce ni s-a întîmplat ne-a făcut să nu mai dorim să rămînem la Barcelona. Oraşul este foarte frumos, dovadă că peste ani m-am întors pentru a locui aici, oamenii sînt minunaţi, dar şocul a fost prea puternic şi şefii clubului au înţeles situaţia, deşi nu doreau să plec”. Evident, Cruyff recunoaşte că dacă nu s-ar fi petrecut acel incident ar fost prezent cu naţionala în Argentina: ”Mi-am cerut scuze colegilor de lot, selecţionerului, tuturor, pentru faptul că nu am putut fi lîngă ei, dar pur şi simplu nu aş fi fost cu nimic de folos. Aşa echipa a jucat nemaipomenit, merita să cîştige, dar nu a fost să fie, iar eu am rămas cu trei cupe ale Campionilor Europeni şi Baloanele de Aur, dar nu am ieşit niciodată campion mondial”.