Dezvăluirile unei foste jurnaliste care este infectată cu COVID-19: „Sistemul ne-a părăsit oficial și a rămas să decidem noi ce și cum facem”

Anamaria Nicola, jurnalistă care a colaborat de-a lungul carierei cu posturi precum Prima TV sau Realitatea TV și soția cunoscutului om de televiziune Bebe Nicola, se numără printre cele peste 73.000 de persoane infectate cu noul coronavirus.

Într-un mesaj publicat pe rețelele de socializare, aceasta descrie experiența traumatizantă prin care a trecut alături de întreaga familie în ultimele trei săptămâni și explică motivele din spatele deciziei de a înfrunta boala de acasă, în ciuda stresului și temerilor care îi măcinau în fiecare zi.

Și pe bună dreptate, mai ales dacă luăm în calcul numărul mare al pacienților care au ajuns în Secțiile de Terapie Intensivă, deși inițial aveau simptome relativ ușoare. „Sistemul ne-a părăsit oficial și a rămas să decidem noi ce și cum facem”, povestește cu amărăciune fostul decan al Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării din București.

Anamaria Nicola descrie întregul calvar prin care a trecut de când a fost diagnosticată cu COVID-19

„Spital sau Carantină? Ei, abia aceasta a fost întrebarea dificilă. Fără să am pretenția că am făcut bine, fără să am pretenția ca decizia noastră să fie un model pentru alții, o să vă explic de ce am ales să rămânem acasă în perioada COVID și nu să mergem la spital.

Digi24.ro

Vedeta de filme pentru adulți Jenna Jameson a mai primit o lovitură după ce medicii i-au spus că mai are câteva luni de trăit

Mai întâi, însă, vă povestesc cum au decurs primele ore de după diagnosticare ca să înțelegeți și de ce nu am fost internați cele 48 de ore prevăzute de lege:
1. Eu m-am dus la spital să mă testez, apoi m-am întors acasă și m-am autoizolat împreună cu ai mei în așteptarea rezultatelor. Bebe nu s-a mai dus la serviciu și eram pregătiți să așteptăm 24 de ore. M-au sunat însă în aceeași zi de la spital cu rezultatul pozitiv.

La telefon m-au întrebat din nou ce simptome am, cât de rău mă simt, cu cine mai sunt în casă și apoi mi s-a pus celebra întrebare: ”Și nu doriți să mergeți la spital, nu?”.

Am întrebat dacă e cazul, mi s-a confirmat că oricum la ei nu mai sunt locuri pentru internare și mi-au spus că dacă nu am simptome grave este mai bine să rămân izolată acasă și să sun la salvare doar dacă mi se agravează simptomele. Niciun moment deci nu mi s-a transmis ferm că trebuie să merg la vreun spital, dimpotrivă.

2. În aceeași seară, mi-am anunțat medicul de familie care mi-a reconfirmat că pot rămâne acasă dacă nu am simptome mai grave și mi-a spus să testez și restul familiei ca să știm dacă stau izolată DE ei sau izolată CU ei.

Digisport.ro

”Monstrul” a murit! Soția sa a făcut anunțul: ”Era în paradisul său”

3. A doua zi, m-au sunat de la DSP. M-au întrebat unde sunt și dacă vreau să merg la spital. Mi-au spus că pot rămâne acasă dacă nu am simptome grave, că trebuie să fim carantinați toți patru indiferent de rezultatele de la testele celorlalți și atâta tot.
Și de-aici sistemul ne-a părăsit oficial și a rămas să decidem noi ce și cum facem. De ce am ales să rămânem acasă?

Pentru că neprezentând simptome grave (eu) sau aproape deloc (ei) am considerat că stresul de a sta în spital 2 săptămâni (poate chiar despărțiți, știm cazuri!), fără tratament (căci dacă ești asimptomatic, din câte știu eu nici în spital nu te tratează cu nimic.

Corectați-mă dacă greșesc!), ar adăuga prea multă durere unei perioade oricum teribil de încărcate emoțional. Pentru că am preferat să ne ușurăm pe cât posibil situația rămânând în confortul de acasă, toți patru.

Aici unde copiii se puteau juca, aveam televizoarele noastre, băile noastre, mâncarea noastră etc. etc. etc. Dacă am fi trăit într-o țară în care spitalele nu sunt sperietoarele care sunt la noi, probabil am fi preferat confortul psihic de a ne ști supravegheați de specialiști. Așa însă, aproape că ne-a fost mai frică de spital decât de COVID.

 Pentru că nu am văzut rostul de a aglomera sistemul și așa supra-încărcat cu 3 infectați fără simptome și unul care putea duce boala pe picioare. Decizia de a sta acasă s-a dovedit bună, dar a venit cu un preț.

Incertitudinea mărită, stresul permanent că poate suntem afectați de boală și noi nu știm, emoțiile constante când citeam știri cu oameni a căror stare s-a agravat brusc și în câteva ore erau la ATI etc.

În plus, apropiații pun și ei presiune pe tine cu întrebări de genul ”dar sunteți siguri că nu e mai bine să vă internați și voi, măcar să vă monitorizeze cineva, să faceți analize etc.” sau cu informații vagi de genul ”boala asta e parșivă tare și poate să vă afecteze deși voi spuneți că sunteți bine”.

Ce ne-a ajutat în perioada asta foarte mult a fost faptul că am avut trei medici extraordinari care mi-au răspuns la mesaje și întrebări și mi-au reconfirmat periodic că e OK să stăm acasă. Aceștia au fost așa:

• pneumologul senzațional de la Marius Nasta care mi-a dat prima dată tratamentul și numărul personal de telefon și îmi răspundea pe Whatsapp dacă aveam urgențe
•  medicul de familie cu care am ținut legătura tot pe Whatsapp și care mi-a urmărit simptomele și a ajustat tratamentul știindu-mi și istoricul personal destul de complicat de boli respiratorii în ultimii doi ani când imunitatea mea s-a prăbușit complet
• o prietenă extraordinară, medic generalist, cu care am vorbit zilnic la telefon, care mi-a ascultat fricile, mi-a verificat simptomele și m-a sfătuit cum știa ea mai bine cu privire la ce trebuie să facem. Cosmina, îți mulțumesc că exiști în viața mea!

Știu că nu toată lumea are privilegiul de a avea acești trei doctori în viața sa și sunt conștientă că, dacă nu ne-am fi simțit măcar cât de cât monitorizați, probabil am fi fost tentați să ne internăm ca să fim siguri că nu murim.

Așa însă, cu acest sprijin, am avut curajul să ne petrecem carantina acasă. Aș mai adăuga un singur lucru la postarea imensă deja. Faptul că eu am fost pregătită psihic pentru a pleca la spital din primul moment.

Iar în a treia zi, când m-am simțit cel mai rău, mi-am pregătit și fizic bagajul. Am vrut să știu că dacă mi se agravează starea am tot ce îmi trebuie în geantă. În plus, în seara aia i-am pregătit psihic pe copii care erau destul de speriați de posibilitatea de a mi se agrava boala în asemenea măsură încât să fie nevoie de spitalizare.

Dezavantajul de a fi copii de jurnaliști este că sunt la curent cu știrile și au văzut toate grozăviile cu morți de COVID așa că în mintea lor probabil plecarea mea la spital ar fi însemnat ceva foarte nasol.

În seara aia așadar mi-am învins fricile mele și am vorbit cu ei, le-am explicat de ce facem bagajul, de ce voi pleca la spital dacă e nevoie și că nu plec să mor, ci să fiu urmărită de niște oameni care știu mult mai bine decât mine cum să lupte cu boala asta astfel încât să ne vindecăm.

Am avut norocul însă ca a doua zi starea mea să fie mai bună și bagajul a rămas la ușa camerei până la finalul carantinei”, a scris Anamaria Nicola pe contul personal de Facebook.

A demisionat după un an din funcția de decan al Facultății de Jurnalism: „Mă dau deoparte din sarcinile administrative”

În vârstă de 37 de ani, soția omului de televiziune Bebe Nicola a fost decan al Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării din București, funcție din care a demisionat, însă, un an mai târziu, invocând motive personale.

„Am făcut eforturi imense personale și profesionale în ultimul an. Cred că sistemul nu este încă pregătit pentru oameni care vor să facă și nu să fie sau să aibă.

Așa că mă dau deoparte din sarcinile administrative și las locul altor colegi. Asta nu înseamnă că renunț la a fi profesor sau că rup brusc legăturile cu industria”, a scris aceasta în mesajul prin care își anunța plecarea de la vârful instituției.

De-a lungul carierei, a lucrat în presa scrisă (Gazeta Sporturilor), dar și în televiziune (Realitatea TV, PrimaTV, TVR), iar în 2009 a pătruns în mediul academic, devenind colaborator și ulterior profesor la FJSC.