Duminică, 29 iulie. Va fi ziua derby-ului (sau a „măcelului”, cum se amuză unii colegi cu har) dintre Steaua (ori FCSB, cum preferaţi) şi Dinamo. Indiferent de locurile ocupate în clasament sau de faptul că noul sezon abia a început, acest meci este, mereu, un festival. De data aceasta, el vine într-un context şi mai important. Partida se va juca de ziua unuia dintre titanii clubului Dinamo şi ai fotbalului nostru, Mircea Lucescu! Culmea, un om al cărui trecut a fost influenţat decisiv de… Steaua.
73 de ani va împlini Il Luce, tocmai în ziua în care steliştii şi dinamoviştii se vor duela pe „Arena Naţională ”. Nu ştiu cum se face, dar, mereu, acest „Derby de România ” se joacă sub auspicii speciale. Că e vorba despre goluri fabuloase, de scandaluri, de declaraţii belicoase, orice s-ar întâmpla, această întâlnire înseamnă, întotdeauna, mai mult decât un meci. Iar acum ar trebui să fie o sărbătoare. Să fie o sărbătoare a orgoliilor, dar sărbătoare să avem! Mircea Lucescu (şi nu numai, dar domnia sa este aniversatul zilei) merită acest lucru.
Mai ales că, puţină lume ştie, în viaţa dinamovistului Mircea Lucescu, Steaua (cu denumirea CCA, ca dovadă că şi pe vremea aceea erau la modă iniţialele, ca şi acum…) a jucat un rol esenţial. Ei bine, vă vine sau nu să credeţi, până să ajungă în „Ştefan cel Mare”, dorinţa arzătoare a junelui Mircea Lucescu a fost… să joace în tricoul roş-albastru! „Visul copilăriei mele a fost să devin stelist. Rămăsesem cu gândul la pasele lui Onisie, la centrările lui Tătaru, la loviturile de cap ale lui Constantin, din primul meci al vieţii mele, ca spectator: Steaua – Vorwarts Berlin, în 1957. Aveam 12 ani. După acel meci, m-am prezentat la o selecţie anunţată de CCA, pe terenul din Bulevardul Ilie Pintilie. Din păcate, am fost respins. Romeo Catană, responsabilul de atunci al copiilor stelişti, văzându-mă mic şi slăbuţ, m-a pus în poartă. Din nefericire pentru mine, echipa în care jucam eu era mult mai bună, domina categoric, iar eu nu am avut posibilitatea nici măcar să arăt că pot să aşez o minge pentru degajare, din colţul careului de 6 metri. Şi astfel am fost respins. Treaba asta n-o s-o uit niciodată! Şi cu toate că am păstrat o admiraţie pentru CCA, devenită între timp Steaua, mi-am propus să-mi iau revanşa asupra antrenorului Romeo Catană. Aşa se face că, mult mai târziu, în faimoasele derbyuri Dinamo – Steaua, eram obsedat să dau gol. De-a lungul anilor, multe dintre golurile mele împotriva Stelei, peste 25 în meciuri oficiale şi amicale, aveau în ele şi ceva din mânia copilului refuzat”, avea să se destăinuie actualul selecţioner al Naţionalei Turciei.
După eşecul de la CCA, viitorul „Il Luce ” a fost legitimat la Şcoala Sportivă Nr.2, care, ulterior, s-a desfiinţat şi s-a reînfiinţat, în mai multe rânduri. Mircea şi alţi copii l-au urmat pe antrenorul Victor Stănculescu, poreclit „Mandiba”, la Rapid. Nici acolo, Lucescu nu a reuşit să prindă echipa de tineret şi s-a întors să bată mingea pe terenul 4, la Şcoala Sportivă. „Era momentul cel mai greu. Ratasem Steaua, ratasem Rapidul. De Dinamo nici nu vroiam să aud. Jucau dur. Mă gândeam tot la Steaua”, i-a povestit, mai târziu, regretatului Ioan Chirilă.
Chiar dacă nu concepea să joace la echipa din „Ştefan cel Mare”, Lucescu a ajuns, până la urmă, la Dinamo. Peste mulţi ani, avea să scrie într-o rubrică pe care o susţinuse temporar, la o publicaţie săptămânală: „Şansa mea, marea mea şansă, a fost să fie Dinamo. Deşi o vreme a fost un calvar ”. Totul a început în momentul în care scouterii clubului alb-roşu l-au remarcat într-un meci interşcoli şi l-au invitat la „Tânărul Dinamovist”. A renunţat, însă, din pricina distanţei dintre casă şi stadion. Familia Lucescu locuia în cartierul Apărătorii Patriei… Apoi, în 1963, Dinamo l-a „racolat” din nou, în timp ce juca pe terenul 4 de la „23 August ” tot cu băieţii de la Şcoala Sportivă 2. Cel care l-a remarcat a fost antrenorul Gore Gorgorin. Ce a urmat merită un scenariu de film. Într-o noapte, doi bărbaţi au bătut la poarta casei Luceştilor, în stil… miliţienesc. Erau antrenorul Traian Ionescu şi colonelul Turtureanu. L-au invitat pe micul Mircea la Dinamo şi apoi au plecat. A doua zi, Lucescu s-a prezentat, regulamentar, la club. Ba mai mult decât „regulamentar”, chiar cu vreo două ore înainte de a fi convocat. Tocmai în acea zi, „câinii roşii” urmau să joace într-un amical, la Piteşti. Lucescu a intrat după pauză, când FC Argeş conducea cu 2-0. S-a terminat 2-2, iar la unul dintre goluri, marcat de Ene II, Mircea a centrat decisiv. În „coardă”, ca Pârcălab… La întoarcere, Țârcovnicu, una dintre vedetele lui Dinamo de la aceea vreme, l-a adus acasă. Cu Volga neagră. Lumea din cartier s-a strâns ca la urs… Dar Mircea debutase la Dinamo şi câştigase deja primii bani din fotbal: 50 de lei. Au urmat vremuri grele, pentru că, la un moment dat a fost scos din echipă, din pricina „pilelor” pe care le aveau alţi tineri. A suferit şi din pricina durerilor de spate, a căzut la pat din pricina unei discopatii lombare. S-a întors la Şcoala Sportivă 2, apoi a revenit la Dinamo… În doi ani a jucat doar două meciuri, cu UTA şi cu Iaşiul. Devenise un fel de copil de trupă. Căra valize, mergea după ţigări, aducea apă la marginea terenului. Însă, se chinuia la antrenamente. Fenta, pasa… Într-o zi, din senin, Ţârcovnicu i-a spus lui Pârcălab: „Îl vezi pe ăsta micu’? O să-ţi ia locul!”. Avea doar 20 de ani…
Acestea sunt doar câteva poveşti din viaţa de roman a viitorului căpitan de la Guadalajara. Când vorbeşte despre meciurile jucate în echipa naţională, Mircea Lucescu nu are vreo preferinţă. E greu să alegi între 70 de selecţii. A jucat la Mondialul mexican, a fost pe „Wembley”… Rămâne, însă, amintirea unui jucător de basm. Un tip care s-a reinventat mereu şi care a creat, în jurul său, şcoli pentru copiii care aveau şi ei să devină legende, aşa cum s-a întâmplat la Corvinul, cu Rednic, Klein, Andone şi Gabor sau la Dinamo, cu Lupescu, Răducioiu, Lupu şi Mateuţ. Dar acum ne oprim la cariera de jucător a lui Mircea Lucescu, pentru că aceea de antrenor continuă. Şi fără îndoială, minunile stau la coadă să apară….