Dicu, empatic faţă de liderul mondial: Simona Halep, urmaşa nedreptăţită a lui McEnroe

Simona Halep a fost eliminată în turul 1 la US Open, de anonima Kaia Kanepi, din Estonia. Asta n-ar fi nimic, pentru că asemenea sincope îşi au şi ele locul în viaţa campionilor. Problema a apărut în momentul în care românca a biciuit cu racheta, de câteva ori, cimentul arenei, după care s-a întors la scaunul ei, şi-a luat altă „jucărie” şi a continuat meciul, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Am spus mai sus „problema”, pentru că Halep a produs o impresie negativă, va fi amendată (probabil cu o sumă între 5000 şi 30.000 de dolari) şi deja criticile la adresa ei curg în valuri.

Logic, ieşirea nervoasă ar trebui să-i dea Simonei de gândit. Pe undeva, ea trădează unele carenţe de ordin psihologic, cu care, de altfel, liderul mondial s-a mai putut „lăuda” şi în trecut. Trebuie spus, însă, că Halep trăieşte, de mai mult timp, sub o presiune teribilă. Numai cine n-a făcut sport ori cine nu are nebunia frumoasă a artistului nu înţelege aceste trăiri. Simona Halep este ceea ce puţini dintre noi izbutim să fim. Este esenţa României, „îmbuteliată” într-o mică sticluţă de parfum. Este patima, nebunia, uneori indolenţa, furia, frustrarea, geniul şi magia. N-o poţi condamna pe Simona Halep, nici măcar pentru aceste gesturi, pentru că, dincolo de ele, ea ştie să revină în vârf, chiar şi după o asemenea înfrângere (2-6, 4-6) în faţa unei jucătoare care nu-i ajunge nici măcar până la gleznă, atât ca talent, cât şi ca bun simţ, pentru că nu trebuie uitată declaraţia imberbă a jucătoarei din Estonia:”De ce au aclamat-o spectatorii atât de mult pe Halep? Pentru că, în mod normal, susţin jucătoarea mai slabă!”. Sigur că ieşirea necontrolată a Simonei ar fi putut fi evitată, aşa cum, de altfel, ar fi cazul ca persoanele din staff-ul ei să-i „trateze”, cu sau fără ghilimele şi celelalte derapaje. Însă, e nevoie de calm şi mai ales de înţelegere…

Dicu, empatic faţă de liderul mondial: Simona Halep, urmaşa nedreptăţită a lui McEnroe

Chris Evert, o fostă legendă a tenisului, a criticat-o dur pe Halep, după ce Simo a fost eliminată, al doilea an consecutiv, la US Open. „A fost o înfrângere şocantă. Eu am ales-o pe Simona drept câştigătoarea turneului, dar, sincer, m-am făcut de râs. Mă uit la Halep, la Wozniacki, la Sloane Stephens şi văd că, foarte des după ce câştigă primul Grand Slam, îşi pierd foamea de rezultate. Halep s-a relaxat, nu s-a mai bucurat de tenis. Nu a mai apărut deloc relaxată şi dornică”, a declarat Chris Evert, la ESPN.

Cu siguranţă, nu se poate spune că Evert nu ar avea păreri avizate. Doar că acel „m-am făcut de râs” este mai mult decât exagerat. E ca şi când ai şterge toate meritele unui om, strânse într-o viaţă, cu un burete îmbibat în frustrare, într-o fracţiune de secundă. Din nefericire, observăm că atât în zona sportului cât şi în cea a politicii, unii simt nevoia să ne dea lecţii fără să-şi taxeze propriile neghiobii. Nu e cazul să picăm în capcana naţionalismului tiribombistic şi nici în cea a frustrării, aşa că, referitor la acest aspect ne oprim aici. Dar, vorba aceea, să nu creadă cineva că n-am observat ce se întâmplă…

De la Ilie la John, via Venus şi Sabatini

Nu-mi amintesc ca, în urmă cu mulţi ani, când Venus Williams a tamponat-o, la propriu, pe Irina Spârlea, moraliştii de pe toate continentele s-o fi „taxat” pe americancă, în măsura în care o blamează, astăzi, pe Halep. Dacă acel gest, de altfel gezgustător, a fost scuzabil, oare de ce nu se petrec lucrurile la fel şi în cazul de faţă? Sigur, este o întrebare retorică, dar care merită „rumegată”.

Teoretic, la prima vedere este total lipsit de delicateţe să compari o domnişoară sau o doamnă, cu un bărbat. Cu toate acestea, voi merge un pic pe sârmă, sperând ca „acrobaţia” mea să nu lezeze pe nimeni. Până la gestul Simonei, am asistat la asemenea „reprezentaţii” din partea lui Ilie Năstase sau a lui John McEnroe. Chiar şi Gabriela Sabatini a avut asemenea „scăpări”, cu toată alura ei de top-model… Poate că persoanele enumerate aveau mai mult haz, dar sindromul este acelaşi. Al geniului care îşi permite, din când în când, să explodeze, fără ca ieşirea sa în decor să fie „atât de” condamnabilă ca şi când i-ar fi aparţinut unui profan. Îndrăznesc să afirm că, din punct de vedere sportiv şi mai ales emoţional, Simona Halep are ceva de aura lui JohnMcEnroe… Are ceva din acea „ţăcăneală” sublimă, care separă aurul de cenuşă…

Chiar dacă, poate, sună banal, e greu să te pui în pielea unui asemenea performer, fie că vorbim despre Năstase, despre McEnroe sau despre Halep. Sigur, fiecare dintre ei îşi asumă condiţia şi răspunde pentru greşelile sale, aşa cum din celălalt punct de vedere, îşi merită aclamaţiile când ne încântă privirile. Dar, fără a da lecţii nimănui, e mai sănătos să gândim de două ori, înainte de a aşeza un zeu pe coji de nucă. Fiţi convinşi, Halep realizează foarte bine că a greşit. Este, însă, vital ca ea şi – aşa cum afirmam anterior – cei care o înconjoară să elimine cauzele. În privinţa detractorilor Simonei, le dorim să-şi cumpere cât mai multe… oglinzi.

Sau mai exact, cine se simte fără de păcat să arunce primul piatra…