Editoriale

Dicu, în direct de pe Planeta Maimuţelor: cine a siluit derbyul FCSB–Dinamo

30.07.2018 | 17:32
Dicu in direct de pe Planeta Maimutelor cine a siluit derbyul FCSBDinamo

„Eternul derby”, „Derby de Romania”, „Marele derby”, „Derby-ul de tradiție al fotbalului românesc”, „Singurul derby al fotbalului românesc”, spuneți-i cum vă place, elementele constante și comune fiind „eternele” FCSB (a se citi mereu, dar întotdeauna „Steaua”, to’arășu’ gradu’ Talpan!) şi Dinamo (a se citi încă Dinamo…) a fost, parcă, mai frumos ca niciodată. Evident, aşa cum se întâmplă mereu pe plaiurile noastre pline de surprize ştiute de dinainte, cineva trebuia să-l strice. Dintre toate războaiele care se desfăşoară, zilnic, pe planeta Pământ, unul singur nu se va termina niciodată. Cel dus împotriva imbecilităţii. Iar rasismul face parte din „fenomen”. A aflat-o, cu uimire şi cetățeanul francez Harlem-Eddy Gnohere, din postura de fotbalist târât în mocirlă de foştii săi fani…

Gnohere a intrat în istorie, dar e mai „mişto” la Zoo

În România de azi, mondializată şi globalizată (până) la sânge, „rasismul” a devenit, teoretic, o marotă. O tâmpenie, pentru că, spre exemplu, dacă eşti camerunez, evreu sau libanez şi ai făcut o gafă la serviciu, iar cineva te apostrofează, dai vina imediat pe individ, acuzându-l de „rasism”. Nu contează că tu eşti idiot, ci că „ăla” e „rasist”. Dincolo de acest fenomen, există, totuşi, cazuri în care rasismul, ăla adevărat, comis „la meserie”, îşi face loc, cu coatele, în societate. Am observat, cu tristeţe, acest fenomen şi la derby-ul dintre Steaua (ce s-o mai dăm, to’arășu’ gradu’ Talpan, după tanc?! Steaua e numa’ una!) și Dinamo (care, par example, to’arășu’ gradu’ Talpan, e… două!). Hahalerele din galeria „alb-roşie” au scos sunete de maimuţă, ei zic de câine, pe tot parcursul meciului, crezând că-l pot intimida pe Gnohere. Atacantul francez tocmai a intrat în istoria fotbalului românesc, devenind primul jucător străin care a punctat atât pentru Dinamo, cât şi pentru Steaua, într-un derby de această anvergură. Tristă sărbătoare, dar mă întreb, oare, dacă, cumva, îi va veni cuiva vreo idee deşteaptă şi l-am naturaliza pentru a-l folosi la echipa naţională, tot aşa s-ar comporta „arienii” noştri din peluză?…

Prin anii ’70, Nicolae Breban a publicat un roman, intitulat „Animale bolnave”. Titlul se aplică de minune unor inşi cu pretenţii de însănătoşire grabnică, pe care medicii psihiatri şi arheologii bunului simţ încearcă să-i scoată la liman, pentru simplul motiv că, progresând în activitatea lor, în viaţă şi peste hotare, respectivii ne-ar putea dezrădăcina pe toţi, cu încăpăţânarea lor. Pentru că acest tip de staţionare în prostie naşte mode, tendinţe, care mai de care mai vicioase.

„Prefer să-mi înjure familia…”

Pur şi simplu, declaraţia lui Harlem-Eddy Gnohere, de la finalul meciului, nu mai are nevoie de niciun comentariu: „Nu ştiam dacă e un sunet de câine sau de maimuţă. Cel mai mult mă întristează că am jucat pentru Dinamo. Nu e prima oară. Şi anul trecut, la fel au făcut. I-am spus arbitrului. E trist… Felul în care mă insultă e josnic. Prefer să-mi înjure familia, dar să nu scoată sunete de maimuţă!”. Asta se întâmplă într-o ţară europeană, cu pretenţii, în care, dacă vrem să fim maliţioşi, consumul de săpun scade, în comparaţie cu consumul de telefoane de ultimă generaţie, o parcelă unde cavalerii de Ferentari şi cei de Rahova încă se mai întâlnesc în turniruri programate în spatele pubelelor, iar Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării doarme precum un elicopter american deasupra ruinelor din Afghanistan. Iote, Pardaileane, Ku Klux Clanu’! Păi tot ce s-a întâmplat a fost o metaforă, un „pamflet”, nu-i aşa? Iar „noi” suntem „albii” spirituali şi tocmai scoşi de la Nufăru’… Că doar vorbim despre Liga Dâmboviţeană, unde „pamfletul” şi nespălatul pe rânjet sunt la ele acasă…

Harlem-Eddy Gnohere este un sportiv, un tip cu caracter, care şi-a onorat mereu, atât cât a putut el și talentul lui, meseria, fie că a jucat la Dinamo sau la Steaua. E mai român decât cretinii din tribune, care nu au ştiut altceva decât să ne amintească faptul că fotbalul, din păcate, rămâne un sport nobil, condimentat cu derbedei.

„Naţionaliştii” din peluză şi steagul care tace, la Sfântu Gheorghe

În mod firesc, „cazul Gnohere” ar trebui să şocheze, dacă acţiunea s-ar fi petrecut într-un stat normal, cu o ordine de drept şi cu un respect al propriei condiţii. Din nefericire, aici, asemenea „derapaje”, au devenit obişnuinţă. Cel mai amuzant, dacă putem găsi ceva amuzant în toată povestea asta, e că scursorile care comit asemenea acte, se consideră „naţionalişti”. Până şi termenul „naţionalist”s-a prăfuit şi în mare parte, asta s-a petrecut „graţie” acestor maimuţe care imită, la perfecţie, duhoarea canalului colector. Nimeni nu scoate un sunet în momentul în care primarul din Sfântu Gheorghe arborează, de Ziua Tricolorului, un drapel de doliu lângă Steagul Naţional, dar, în schimb, „patrioţii” îl înjură gros pe Harlem-Eddy Gnohere, pentru că, spre deosebire de ei, cunoaşte noţiunile „sport”, „fair-play” şi mai ales „duş”. Oare, ce înţelegem din sintagma „prefer să-mi insulte familia, dar să nu scoată sunete de maimuţă”? Vă lăsăm într-o profundă stare de meditaţie, „domnilor”, care vă credeţi naţionalişti după două beri, iar la a treia vă consideraţi direct Ştefan cel Mare, deşi „ăla” nu era nici stadion, nici şosea şi nici nu dansa din buric, în tribună. Marș înapoi în copaci!