Dicu, mâhnit de drama „Moșului”: Doroftei, „bulgărit” prin cenușa uitării

„Curat ghinion!”… Aceasta este concluzia care pică, precum o mănușă de box ruptă, peste mâinile legate ale lui Leonard Doroftei, după ce Primăria Ploiești l-a somat să părăsească locația în care funcționează localul său și să-și mute cârciuma, undeva la periferia orașului. Trebuie spus că nu este prima dată când „Moșu’” se duelează cu autoritățile locale, pentru că, în urmă cu mai bine de un an, fusese deja forțat să-și mute pub-ul dintr-o clădire cu risc seismic. „Păi, cine l-a pus să-și construiască afacerea într-un asemenea, loc cu bulină roșie?”, ar întreba unii și ar fi destul de îndreptățiți. Apoi, probabil că Doroftei a greșit iarăși, atunci când a acceptat să se mute, cu arme și bagaje, la stadionul „Ilie Oană”, acolo unde clientela era firavă, unde mai pui că, în zilele de meci, nu avea voie să vândă băuturi alcoolice. Însă, indiferent de necazurile fostului campion mondial cu autoritățile locale, chestiunea e amplă și ține de felul în care ne ștergem pe picioare cu foștii idoli, care, pe vremuri, ne ofereau o fărâmă de bucurie.

Se spune că „uitarea e scrisă în legile omenești”, iar de la acest tip de „senilitate” programată și până la ignoranța totală, drumul este foarte scurt. Lucrul cel mai grav este că, dincolo de motivele reale ale evacuării lui Doroftei, pe care fostul sportiv evită să le enunțe, acesta ia în calcul varianta părăsirii țării, împreună cu familia. Ceea ce, pentru el n-ar fi tocmai rău, dacă ne gândim cât de bine se trăiește, în continuare, în România, dar pentru noi ar fi de-a dreptul penibil. „Nu  sunt certuri cu Primăria. Singura mea dorință a fost să mă cheme la o discuție. Nu poți să-mi trimiți scrisoare de evacuare. Familia mea s-a gândit să plecăm din țară. Ei vor să plece și eu trebuie să fiu alături de ei. Sunt familia mea și trebuie să-i susțin”, a spus „Moșu’”, la Digi Sport.

Dicu, mâhnit de drama „Moșului”: Doroftei, „bulgărit” prin cenușa uitării

Probabil că, dacă ar fi fost bucureștean, Doroftei ar fi devenit, demult, atât bulevard, cât și stație de metrou. N-a avut acest noroc și probabil că nu s-a priceput nici la afaceri, pentru că am aflat că, în utima vreme, nu mai avea bani nici să-și plătească angajații, astfel că se metamorfozase, el însuși, în ospătar. Într-o iarnă surdă, în care autoritățile locale din toată țara se declară, pentru a nu știu câta oară, „surprinse” de violența vremii și în viforul căreia copiii au uitat să se mai bată cu zăpadă și stau la căldurică, în fața tabletelor și a gadget-urilor care le omoară junețea, Primăria Ploiești ne oferă pe tavă pecetea vremurilor în care trăim și-l „bulgărește” în freză, pe Doroftei, fără a invoca vreun motiv oficial. Interesant este, însă, de ce i-a fost oferită, în prima fază, o locație cariată în așa hal, pentru că e greu de presupus că, numai într-un an, s-a ales praful și că ea ar deveni brusc, impracticabilă. La fel de bine, dacă Doroftei ar fi restant în privința dărilor la stat, de ce consilierii edilului din Ploiești sau cineva de la serviciul de presă nu au oferit amănunte?

„Nu m-am întors acasă pentru un loc de teren care nu e al meu, e al Primăriei, pentru o afacere pe care mi-au luat-o la prima strigare. Asta, după ce am investit banii mei munciți. Știți cum am câștigat banii, nu la Loto… Este o rușine pentru noi, ca oameni, ca oraș, să ai un om care a răsturnat munții, care a scos lumea în stradă, să-l arunci…”, a continuat fostul pugilist, la Digi Sport.

Tratat omenește, nu preferențial

Rușinea pe care este nevoit s-o suporte Doroftei este generalizată, doar că el a reușit să se facă auzit, grație numelui pe care-l poartă. În realitate, sunt zeci de mii de cetățeni tratați abuziv, care se zvârcolesc în muțenie, pentru că nu au nicio portavoce la îndemână. Problema generalizată este delăsarea și mai ales persistența ei. Doroftei nu trebuia tratat preferential, ci pur și simplu, omenește. E drept, nu mai e un tip „la modă”, dar asta nu înseamnă că trebuie alungat din țară, așa cum unii dintre compatrioții noștri își condamnă bunicii în aziluri, iar alții își aruncă, pe stradă, odraslele nedorite.

În anul acestui atât de trâmbițat Centenar, privesc cu îngrijorare poporul român care, în loc de reflecție, se vopsește pe mutră cu pompierisme și se așează cu fundul pe iubirea față de aproape. Parcă „Frați Români” era sintagma sau greșesc?

Amintiri cu Sandu Neagu și cu… Petre Țuțea

Există voci care reclamă faptul că, într-o perioadă în care Doroftei este tratat cu dosul, Simona Halep primește distincții la foc de mitralieră, deși nu are CV-ul campionului mondial. Nu are nicio legătură. Nici Hagi nu a fost campion al lumii, nici nu a cucerit Cupa Campionilor Europeni, dar el a fost „înscăunat” „Rege” și nu Belodedici, care are cel mai important palmares din fotbalul nostru, incluzând două trofee supreme. Aici este, în primul rând, vorba despre momentul în sine, de starea emoțională a nației și dacă vreți, chiar de nevoia tipică de a ne făli și noi cu ce avem prin curte, că și așa nu dispunem de prea multe motive de laudă. Nu trebuie condamnată Halep că primește respectivele aprecieri, e drept, unele exagerate, așa cum nu e nici vina lui Doroftei că românii sunt obișnuiți să ocolească orice om al străzii, care își dă duhul pe pavaj…

Astăzi, se vorbește despre problema unui fost campion mondial. Dar își mai amintește cineva, spre exemplu, de drama lui Sandu Neagu? „Eroul de la Guadalajara” a murit în mizerie, după ce, dat afară – cu tot cu familie – din apartamentul impropriu în care fusese găzduit, aflat în spațiul fostului Dispensar CFR de la Stadionul „Rapid”, a ajuns să devină nomad, în țara lui? Doar Mircea Lucescu și Cristi Săpunaru l-au ajutat, dar nu a fost de ajuns.

Digisport.ro

FOTO "Arată dezgustător". S-a umplut de mușchi după retragere, dar un fost coleg l-a pus la punct: "N-aș face la fel"

În fine, pentru a ne face înțeleși, dincolo de „cazul Doroftei”, în care o soluție de mediere ar fi firească, să ne întoarcem la dilemele noastre, legate de accepțiunea termenului „român”. Oare, există concluzii? Poate da, poate nu. Dar, întrebând retoric, oare ce fel de popor este acela care, în epoca democrației, așadar după 1990, l-a lăsat pe filosoful Petre Țuțea să crape în mizerie, într-un apartament care colcăia de gândaci și din care mirosul de urină invada, constant, aleile dimprejur?… Numai populațiile lipsite de educație și de cultură își tratează, astfel, semenii care le-au cosmetizat istoria.