Dicu, nostalgic şi cinic după Belgrad: Amintiri din prezent cu Rodion Doru Gorun… Ţucudean

opiniile fanatik
Andrei Dicu   
in Sport
11/09/2018, 02:28
Dicu, nostalgic şi cinic după Belgrad: Amintiri din prezent cu Rodion Doru Gorun… Ţucudean

Revista Fanatik / Septembrie - 48 de pagini, numai 5 lei
48 de pagini, numai 5 lei

Petre Cozma, răvăşit de eliberarea ucigașilor fiului: „Îi iau cu lopata!”
Acum la toate punctele de presă

Puţini războinici au plecat nebătuţi de la porţile Belgradului. Printre ei, sultanul Soliman „Magnificul” şi poetul Nichita Stănescu, pe care sârbii l-au iubit, ca pe o rană din sângele lor. La fotbal, lucrurile stau un pic altfel. România a asediat stadionul „Partizan”, prea mic pentru orgolii atât de mari, cu o echipă cârpită, în speranţa unei „ciupeli”. Ceea ce, teoretic, s-a şi întâmplat. Practic, am avut de a face cu o scenă de film, în care protagonistul a fost un „anume” Ţucudean. Un fotbalist cu viitorul înainte, dar care bate la porţile amintirilor…

Un gol viral, ca o bătaie cu frişcă precum în „Stan şi Bran”

Înaintea meciului cu Serbia, l-am auzit pe Gabi Balint:” Prea avem multe pretenţii, dar să fim serioşi, suntem – ca echipă naţională – cam de Divizia C”. Vă mărturisesc sincer că aceasta este şi părerea mea, deşi unii sunt exaltaţi după acest 2-2 norocos, obţinut la Belgrad. Aceleaşi persoane se vor bucura şi când vom termina un meci cu Liechtensteinul, fără să fim „umiliţi prea tare” (n.r o marotă imbecil de pleonastică a comentatorilor tv), undeva pe la Voluntari sau pe la Chiajna. În fine, am putea scrie la nesfârşit despre frustrările noastre, ca echipă naţională şi chiar ca naţie, dar, cu siguranţă, la ora asta, nu ar interesa pe nimeni. Importante sunt meciul de fotbal, rezultatul şi comportarea. Reultatul e pozitiv-onanic, adică o remiză:2-2. Cu fotbalul am stat cam rău, cel puţin în prima repriză, pentru că într-al doilea act, domnului Contra i s-a mai slăbit, o ţâră, nodul de sub cravată. Comportarea a fost, ca de obicei, un blazon al neputinţei, o frescă biblică încununată cu o bască de escavatorist.

Cosmin Contra a trimis în teren o echipă tip „bloc-operator”, mecanizată, pregătită pentru un joc de aşteptare a unei gagici sterile, pe peronul din halta Pantelimon. Selecţionerul s-a dovedit incapabil de „surprize”, exceptând-o pe aceea a „uitării” meditative în privinţa lui Budescu. Dacă n-aş şti că alde Cosminel e „straight”, aş fi crezut că-i face o curte  primitivă lui „Sărmăluţă”, chinuindu-l, sadic, în acest fel… Din păcate, asta s-a văzut, pentru că prezenţa în teren, încă de la începutul meciului, a unor jucători sărutaţi pe aripi de îngerul talentului, ne-ar fi scutit de anti-depresivele de mai târziu. Evident, dacă ne-am apuca să scriem o carte despre frustrările noastre, de suporteri ai Naţionalei, probabil că n-ar interesa pe nimeni. Toată „ograda” are aceleaşi trăiri, numai că le „manifestează” diferit, vorba unei ministrese, iar unii sunt abonaţi la scuze (n.r în general, „activiştii” care merg cu avionul Naţionalei şi care pupă-n fund tabloul lui Burleanu, cum procedau pe vremuri şi cu icoana lui Mircea Sandu). Important e că, vorba aceea, toamna nu-i ca iarna, iar – sub auspiciile aceleiaşi languroase limbi de lemn – un egal e mai coviltir decât o înfrângere. Unde mai pui că am descoperit şi niscaiva eroi, ca să-i placă poporului român, pe post de murături, între râgâitul de după mici şi fâşneala de după bere…

Dicu, nostalgic şi cinic după Belgrad: Amintiri din prezent cu Rodion Doru Gorun… Ţucudean

„Per ansamblu, nu se analizează corect meciul cu Muntenegru. Am avut 90 de minute de dominare totală. Dacă dădeam gol, spuneam „mamă, ce meci a făcut echipa naţională. Dar a revenit negativismul ăsta”, se plângea, deunăzi, selecţionerul Contra. Comicul situaţiei, după melanjul de umilinţă şi de tupeu consemnat la finalul mizeriei de meci cu Muntenegru, a fost completat de Săpunaru, a cărui declaraţie merită hohote de plâns şi multe băşcălii, depuse pe scaunul electric al imaturităţii:” Cred că şi noi avem un spirit de luptă… în noi. Poate n-aţi văzut dumneavoastră, dar noi am avut”.

Teoretic, ce începe prost se termină şi mai prost. De data asta, am trăit o excepţie. Dincolo de remizele – norocoase, după părerea mea – problemele din sânul Naţionalei continuă. Şi sunt multe, începând de la crisparea unui selecţioner aşezat grăbit, trecând prin halta lipsei liderilor şi încheiînd cu analfabetismul fotbalistic al majorităţii jucătorilor, predispuşi mai degrabă să frece tuşa, ţiparul şi mall-ul, decât să-şi amintească propria meserie. Sigur, unii dintre noi, „cârcotaşii” (n.r ăsta n-a fost un termen inventat de inculţii ăia cu „ruşinică”, „ruşinică”) nu apreciem la „justa” valoare jucătorii echipei naţionale. Mai grav e că nu se apreciază nici ei, înşişi. Timp de 90 şi ceva de minute, pe teren a existat un singur FOTBALIST român: George Ţucudean. „Ţucu” a marcat cel de-al doilea gol al său pentru România, dar nu pentru asta a strălucit. A fost MVP-ul meciului pentru că a fost unicul jucător al Naţionalei care s-a dovedit capabil să tragă după el o apărare hrănită cu beton armat. „Vina” nu e a „strategului” Contra, un pitic melancolic care se făleşte cu munca altora, ci a lui Hagi, care l-a repus pe picioare, atunci când trebuia. Ţucudean a amintit (şi „bătrânii” ştiu despre de vorbesc) de Rodion Doru Gorun Cămătaru, cu a sa prestaţie de pe „Rasunda”, când i-a făcut arşice pe fundaşii suedezi. Se întâmpla prin ’83-’84, într-o campanie de calificare în care România a îngenuncheat imposibilul, cu tot cu Italia, campioana lumii, în vârful petrecerii.

Probabil, Ţucudean a făcut meciul vieţii sale. S-a autodepăşit şi l-a făcut pe Contra „antrenor”, cel puţin până la următorul meci.

În grădina cu pitici, Cosmin Contra-i un arici

Din punct de vedere tactic, domnul selecţioner Contra trebuie să-şi dea corigenţa şi să se închine la bustul lui Daum, pe care „naţionaliştii” de operetă îl vor decreta, cât mai curând, „Zeu”, după ce i-au tras-o la gioale pe toată durata mandatului. Nu de alta, dar, deşi se „ariceşte” dom’ selecţioner şi ne arată cât de „aplicat meseriei” este, niciodată echipa României n-a jucat mai prost ca acum… Iar despre apărare, ce să mai spunem… Chipciu „strângea” greu, deşi n-avea ce să caute acolo. La cel de-al doilea gol al sârbilor, Mitrovic s-a distrat ca în luptele aranjate de K1m între patru „galbeni”… Şi povestea merge mai departe.

Important e că am „scos” o remiză victorioasă, iar în grădina cu pitici, Cosmin Contra-i un arici. S-a gonflat, a sucombat, a înviat, a trecut prin toată alchimia posibilă, săracu’…  Dar, pe undeva, pasienţa i-a ieşit. Titularizarea forţată a lui Drăguş a fost, cumva, de bun augur, deşi puştiul s-a cam driblat pe sine însuşi, cel puţin în prima repriză. Bancu e mijlocaş, dar selecţionerul i-a furat atuurile, din lipsă de „material”. Pe Mitriţă şi pe Keşeru i-a scos din borcanul cu murături abia în repriza secundă, iar pe Budescu l-a uitat, definitiv, la fezandat.

O mămăligă cu frişcă, devenită virală

Primul gol al sârbilor, marcat de Mitrovic, a fost o reuşită dintr-o grămadă ridicolă, a la Stan&Bran, în care experimentatul Săpunaru s-a remarcat prin inexistenţă. A fost o comedie… Dacă nu s-ar fi transformat într-o mămăligă plouată, aş fi zis că apărarea României a filmat într-un film marca Hollywood, în care celebrele cafturi cu frişcă duceau trena poeziei. A fost sublim… Poticnitul Contra, în cuvinte şi în gândire, are tot timpul să ne explice cum a funcţionat defensiva domniei sale, clădită, probabil, după tacticile inexpugnabilei apărări de tancuri a generalului german Heinz Guderian, împletită cu şarjele de pe pereţi ale ninjei Laura Andreşan. Până atunci, însă, avem tot răgazul să confundăm destinul trist al Naţionalei cu cel al comentatorilor meciului, care l-au confundat pe Răzvan Marin cu tac’su’ Petre şi pe Nicuşor Stanciu cu Nicolae Stanciu.

A fost sau … a fost?

A fost un meci care ar trebui să-i amintească lui Cristi Săpunaru, zvârlit, deseori, în bălării, de Mitrovic, că din viaţă te mai şi retragi, dacă nu vrei să râdă copiii de tine, când ajungi să te joci cu păpuşile.

A fost un meci în care o bară a lui Chipciu a valorat cât un gol marcat împotriva Luxemburgului sau a Maltei, acum 30 de ani.

A fost un meci în care inteligenţa tactică a fost sublimă dar s-a dospit pe bancă, sub sarmaua lui Budescu.

A fost un meci în care „pariurile” lui Contra, Drăguş şi Manea au jucat lamentabil în prima repriză, dar selecţionerul s-a încăpăţânat să-i hrănească, vizibil borşit de orgoliu, cu iertare.

A fost un meci după care auzim că „nu se poate mai mult”. Aceiaşi şacali tălâmbi, care îl crucificau pe Christoph Daum şi care susţineau că avem o întreagă pleiadă de talente nefolosite, nişte coleoptere născute în spatele blocului, cu miros de mucegai, urdori „naţionaliste” cu mentalităţi de bătrâni torţionari, îşi fredonează boturile spre cer şi decretează apocaliptic:” Dom’le, n-ai cu cine, dom’le!…” Şi pe undeva, au dreptate.

Dacă aduci la echipa naţională un „pitic” precum Contra şi crezi că-l ai în curte pe Napoleon, ori eşti beat de-a binelea ori ai vocaţia pelticului, care crede că orice „Guriţă” deschisă la palavre ţine loc de aer curat.

Închide ×