Dicu plânge și scrie, scrie și plânge: Simona Halep sau autoportret lângă Coloana Infinitului

Ştirea pare seacă şi o ştie toată ţara: „Liderul mondial a câştigat turneul de la Roland Garros, după ce a învins-o în finală pe Sloane Stephens, în trei seturi (3-6,6-4, 6-1). După această victorie, Simona Halep a devenit prima româncă învingătoare într-un turneu de Grand Slam, la 40 de ani distanţă de triumful Virginiei Ruzici”. Dincolo de acest succes, contează, însă, Renaşterea…

Dicu plânge și scrie, scrie și plânge: Simona Halep sau autoportret lângă Coloana Infinitului

Cât de sus a sărit!!! Cu siguranţă, aţi observat. Dincolo de primul ei titlu de Grand Slam, obţinut într-o manieră profund românească (adicătelea dramatică, de nerăsuflat) această fată a strâns lângă ea o ţară. Nu mă refer aici la Nadia, Ţiriac, Hagi, Gică Popescu şi alte (se spune că au fost câteva mii de români…) celebrităţi care s-au aflat în tribună ci la celebrităţile „anonime”, din ţară, care au plâns şi apoi s-au bucurat pentru Simona Halep. Îmi permit, dragi cititori, să vă fac o mărturisire. Am văzut meciul alături de mama mea şi către final, după primul game câştigat de româncă, am pariat că va învinge în setul decisiv cu 6-0. Am fost aproape să câştig prinsoarea…

Prosoape cu lacrimi şi un muzeu în aer liber

Am umplut un prosop de lacrimi şi probabil că nu sunt singurul… Şi mi-am  amintit că, acum 10 ani, îi ofeream, cu mâna mea, un premiu după ce câştigase acest turneu, la faza junioratului. Venise cu mama ei, cu mult înainte de festivitate. Atunci mi-a oferit primul interviu şi mi-a promis că va deveni cea mai bună din lume. Lucrurile mari nu se „fac”, se „întâmplă”. Ca şi viaţa. Iar cel mai mare „lucru” pe care l-a clădit Simona Halep nu este că a devenit numărul 1 mondial sau că a câştigat, în sfârşit, turneul de la Roland Garros, ci că ne-a oferit imaginea renaşterii unui popor care are nevoie de renaştere. „Toţi pentru unul, unul pentru toţi”, aceasta a fost deviza. Atât de rar câştigăm, dar şi mai rar ştim să ne gestionăm victoriile… Taman în anul Centenarului (poate nu întâmplător!) i s-a trezit Simonei gândul să câştige ditamai turneul şi într-o asemenea manieră! La un moment dat, am crezut că pe teren s-a aflat un tanc, nu o fată sensibilă, care la finalul jocului cu Stephens a izbucnit în lacrimi şi a urcat garduri, ca să-şi sărute familia şi antrenorii. Am avut de a face cu un muzeu în aer liber. Cu Coloana Infinitului, resculptată, tocmai în oraşul care l-a „adoptat” pe Brâncuşi…

Mic îndrumar pentru sensibilizarea comentatorilor

Nu de puţine ori, am criticat prestaţiile unor comentatori. Printre „faliţi” s-au aflat Cristian Tudor Popescu şi Mihai Mironică. De această dată, pentru a-i oferi Cezarului ce-i aparţine, de drept, ambii merită laude. Cu excepţia faptului că n-au dat-o afară din studio pe Andreea Esca, o balama neinspirată, lipită cu super glue pe marginea acestui eveniment. „Paris, marele Bucureşti”, a fost replica lui Mironică, iar CTP-ul a mărturisit, cu ochii în lacrimi: „Este cea mai frumoasă zi din viaţa mea! Această fată poate fi un model pentru o ţară aflată în derută!”. Într-adevăr, a fost un moment în care, până şi roboţii au plâns! O magie… Iar Simona Halep a înfăptuit-o, după ce şi-a redefinit psihicul şi a învăţat cum geniul poate deveni suflet.

Sloane, nu „noua Serena”

Sloane Stephens este o sportivă excepţională. Nu este „noua Serena”, aşa cum am auzit unele voci. Este ea însăşi. Poate, nu peste mult timp, va deveni numărul 1 mondial. Să zdrobeşti, la propriu, o asemenea jucătoare, aflată în plină ascensiune, după ce ai căzut pe scări în primul set, e o dovadă de suflet, nu doar de talent… Şi de minte aşezată. Sau reaşezată…

Când Dumnezeu îşi aplaudă Îngerii

Vorbeam mai sus despre Brâncuşi. M-am gândit, la un moment dat, că ar fi fost mai nimerită o comparaţie între Simo şi Cioran, graţie faptului că filosoful obişnuia, din nemulţumirea faţă de sine însuşi, să-şi arunce manuscrisele în canal. Tot undeva prin Paris… Ei bine, comparaţia ar fi fost nereuşită, pentru că Halep şi-a nimicit frustrarea. Iar acesta este cel mai frumos „as” al ei. Aşadar, Brâncuşi rămâne în picioare… Ca şi românismul cu care ne-a reeducat Simona. Este numărul 1 mondial (o repet până la obsesie!), are iniţiativă, forţă, creaţie. Revenirile ei senzaţionale trebuie predate în şcoli. Şi-a învins demonii interiori cu o putere aproape extraterestră. Şi ştiţi ce a făcut la finalul… finalei? N-a uitat să-i mulţumească lui Dumnezeu! Poate că, acolo, Sus, în vârful Coloanei Infinite şi Dumnezeu i-a mulţumit Simonei…

Tocmai de aceea, eu, eu Românul, Omul, mi-am pictat, astăzi, un autoportret cu Natură Vie. Vie până peste ciornele fierbinţi ale conştiinţei noastre…