Sport

Dicu, rănit după necalificarea în Fed Cup: Expresul ROUmanie – ROUen, deviat de pe R(O)Ue de la Victoire…

22.04.2019 | 00:33
Dicu ranit dupa necalificarea in Fed Cup Expresul ROUmanie  ROUen deviat de pe ROUe de la Victoire
ADVERTISEMENT

Arena din Rouen s-ar fi dovedit un fel de Piața Victoriei… A lipsit atât de puțin… Pentru prima oară în istorie, România a fost cu un pas și trei sferturi de talpă, în finala Cupei Federației. Din păcate…. Doamne, cât de cumplit mă enervează să scriu atâtea editoriale cu … „din păcate”!… Din păcate, o glumă amară a lui Ion Țiriac a reprins culoare. „Am vrut să luăm Salatiera, dar ne-au văzut ăștia”, afirmase mustăciosul, după ultima finală pierdută de el și de Năstase, în Cupa Davis. Acum, fetele n-au ajuns în ultimul act al competiției, dar am trăit meciul-maraton cu Franța ca pe o finală. Una decisă de zeul judecător, nu de cel sensibil.

A fost o duminică a Floriilor în care s-au vândut mai multe rugi și testosteron decât pește și vin, la un loc. Am avut dezlegare la revelație, dar dezlegarea poate însemna și surplus. E tulburător să crezi că poți zbura, împins de aripi de cânepă, în timp ce fileul vânătorilor de fluturi e mereu în stare de alarmă. L-am criticat, în trecut, pe Cristian Tudor Popescu, dar declarația de la finalul meciului S1monei, preluată de Digi Sport, merita aplauze:„ Simona, Adevărat a înviat!”… E drept, de-a lungul meciului dintre Halep și Caroline Garcia, timpul părea să nu ne mai ajungă. Băteam, adicătelea câștigam stimă cu toții, aproape vreo 19 milioane de Români, de parcă Ambasada noastră se mutase la Rouen… A fost o splendidă fugă indoor, acolo unde zgura vălurită a scos-o din țâțâni pe S1mo, iar începutul devastator al lui Garcia ne-a urcat pe toți cei de acasă pe pereții apartamentelor, unde eram cât pe aci să râmânem cu un os în gât, în Duminica Floriilor.

ADVERTISEMENT

Dicu, rănit după necalificarea în Fed Cup: Expresul ROUmanie – ROUen, deviat de pe R(O)Ue de la Victoire…

Aplauzele treceau ca valurile mării, peste tâmplele noastre, orgolioase și împovărate de emoție. De la fața locului, colegii de la Fanatik.ro ne descriau, cu lux de amănunte, această poveste chinuitoare, încheiată – în prima fază – cu o euforie, pe undeva, firească. Românii au trăit cu paharele de șampanie așezate pe lama unei săbii uriașe, așa cum Halep a respirat mirosul unei zgure deloc prietenoasă, în care n-a ezitat să-și zvârle racheta. S-a spus că S1mo a jucat slab, din punct de vedere tactic, începutul meciului cu Garcia, antamându-și spatele terenului. E drept, startul a fost îngrozitor, consemnând cu toții, aproape reduși la tăcere, un neverosimil 0-4 după primele game-uri. Mărturisesc că, la ora aceea, m-am numărat printre scepticii care sesizează o cădere în jocul Halepei. M-am întrebat dacă „o fi din pricina ruletei rusești a schimbării antrenorilor, o fi vreo criză de personalitate, un recul psihic?…”. „Aș”, a răspuns S1mo și a continuat… cu niște „ași”. Asta, după ce a răcnit, și-a eliberat demonii și s-a eliberat. Apoi, loviturile ei au căzut peste capul lui Garcia cu savoarea unei ghilotine târzii, care a răspuns conștiincios la o foame istorică. Prea mult pătimise Halep până în acel moment, prea lesne a greșit, mai ales atunci când a condus, la un moment dat, cu 5-4 și apoi cu 30-0, pentru ca ulterior… să salveze două mingi de set. La tie break, însă, a triumfat valoarea. Și da, factorul psihologic… O „chestie” trecătoare, de altfel…

Călcâiul lui Ahile și Glezna Irinei

A trăi cu sufletul umflat cu var stins e chiar o îngrădire. Ba mai mult, o ofensă. Pentru Irina Begu, lucrurile s-au complicat într-o asemenea măsură, încât spre deosebire de perioada sfâșierii ei din primul set, când românii din tribune și de acasă nici nu mai cereau să fie aruncați în varul emoțiilor, ci slăbeau, cu sârg, biete kilograme de speranță, la finele ultimului set românca s-a trezit în ipostaza de eroină tristă a unui Război Troian vesel, în care propria-i gleznă a luat locul călcâiului lui Ahile. Nimeni nu va ști, vreodată, dacă Begu ar fi dus la bun sfârșit meciul cu Parmentier, iar orice minge la fileu, din acest punct de vedere, ar deveni redundantă.

ADVERTISEMENT

Irina a pierdut cu 3-6 primul set, iar apoi părea să se fi dezlănțuit. A urmat o pauză lungă și deasă a adversarei, semn că românilor le pică greu mersul adversarilor, către toaletările de „rutină”. De fapt, a fost vorba despre un joc psihologic, gândit bine de franțuzoaică. O pauză care a scos-o din ritm pe Begu… N-a mai reușit să arate că echipa nu stă „doar” în S1mo, ba mai mult, a clacat inexplicabil. În plus, a venit acea accidentare, relativ stupidă. Deși, aici lucrurile sunt discutabile… Ce mai contează? Am încercat, din nou, să trăim, readunându-ne, fărâmă cu fărâmă.

Drumurile noastre…

Când două fete gingașe se „dublează” reciproc, iese un haos de pus în ramă. Așa s-au petrecut lucrurile și cu alde S1mo și Monica, pe care două gazde le-au pus să le șteargă zgura din fața spoielii. Asta, pentru că, inclusiv de data asta, România a fost mai bună. Dar, ca de obicei, și-a uitat atuurile și a adormit în emoție. Grea țară, lent imn, pace ție popor care te desăvârșești înaintea desăvârșirii…

ADVERTISEMENT

Vine iubita mea și îmi spune cum plânge Begu. Îi răspund:„ Nu mă interesează!”. Sunt cinic și hain. Am și eu dreptul meu, de român, de om posac. Am ratat un Expres către Finală. Drumul meu s-a oprit. Poate, altădată…Dar, de câte ori, am auzit noi sintagma asta, „altădată”? Poate că n-am aflat sensul ei și poate că drumul e mai lung decât am putea cerne cu creierii noștri, actuali.

Notre respect, France…

În primăvara lui 1986, când Steaua se califica – în premieră – în finala Cupei Campionilor Europeni la fotbal, după ce crucificase campioana Belgiei cu un 3-0 sec, pe tabela defunctului stadion din Ghencea apărea mesajul: „Notre respect, Anderlecht”. Și atunci, ca și acum, am avut parte de un meci istoric. Și atunci, ca și acum, au învins cei mai buni. Un prilej minunat și pentru pierzători, să-și amintească exact cine suntem, pentru că nu de puține ori, „dragostea” surorii noastre mai mari, a se citi „Franța” s-a lăsat cu năbădăi, de multe ori alunecate sub limita bunului simț. Nu-i nimic, vorba poetului, bucuroși le-am dus pe toate, dar vrem pace, nu război. Iar dacă tot e pace… bine că nu ne-ați bătut voi, ci noi înșine. Sau „însăne”! Pentru că fetele noastre au fost mai „obosite” decât fetele lor. Chestie care ține de istoria rutinei…

ADVERTISEMENT

Vive la Roumanie, Vive la France, Vive la Francophonie…

Emil-Galerie, cel mai tare-n frenezie

Nu e un secret faptul că, pe unde evoluează, sportivii români au parte de susținerea colosală a legiunilor trimise la muncă în străinătate, oameni care își cheltuiesc banii câștigați din greu, pentru o fărâmă de Românie. Și de data aceasta, am avut parte de un public amiral. Parcă ascultam un fragment din imnul Rapidului, compus de regretatul Adrian Păunescu:„Suntem peste tot acasă, porțile ni se deschid…”

Lăsând fantezia, au fost admirabili oamenii veniți de la Zalău, de la Carei, de la Cluj… și mai ales Emil Boc, cel care vine de peste tot. Primarul cu suflet de șef de galerie. Nu facem politică, dar imaginea lui Emil-Galerie, bătând toba în tribună, îți impune să saluți ecranul televizorului… Omul n-a venit pentru campania electorală, nici n-ar fi avut vreun motiv. Dar au răgușit, și el și toba, pentru că e ROMÂN. Emil Boc nu e la prima „demonstrație” tip „ultras” și asta ne bucură. Oare, câți politicieni, câți afaceriști sau câte… „vip-uri” vin să bată darabana pentru Tricolor, când e atât de comod să te lăfăi cu icre de Manciuria și cu șampăuri, la tine în „sofragerie”, mai ales când e dezlegare la pește? Ei bine, micul-marele Boc merită un premiu, măcar pentru fantezie și pentru frenezie. Ceea ce, unii sceptici plătiți pentru apariții cinice în studiouri tv nu merită, cu tot scepticismul lor, prețios…

Puțin Piaf, pentru final

Cu siguranță, nu s-a dărâmat niciun munte, n-a pierit nicio catedrală, n-a murit niciun vis. Vorbim doar despre neputințe cinice. Factorul pozitiv al acestei povești triste ține de bucuria reîmprietenirii.

Niciodată n-am văzut-o pe Halep mai „româncă” precum la Rouen. Parcă, mai mult ca niciodată, a vrut să câștige. Mint. Să învingă! Parcă nici Miki n-a mai înjurat (hai să nu ne ferim de cuvinte!) ca de obicei, conștientă, probabil, că o facem noi, în locul ei… Parcă acum, indiferent că am pierdut pe teren, am câștigat o Echipă. Și mai ales un spirit. Știți, la ora asta, fetele astea, „milionare”, cum le spuneți, unii dintre voi, plâng împreună.

Ce să vă mai povestească un editorialist, trecut pe calmante? Poate doar atât:„ Non, je ne regrette rien!”

ADVERTISEMENT