Campionatul Mondial din 1986 a fost momentul de aur pentru Argentina şi Diego Maradona. În primă fază, turneul final trebuia să fie organizat de Columbia, sud-americanii primind organizarea la Comitetul Executiv FIFA din iunie 1974. Opt ani mai târziu, pe 25 octombrie 1982, Belisario Betancur, preşedintele Columbiei, intra în direct la TV şi anunţa că ţara pe care o conducea nu mai poate organiza turneul final. Forul mondial primea o lovitură grea, dar oficialii au început să caute o soluţie salvatoare. Statele Unite ale Americii, Canada şi Mexic se înscriu în cursă, iar pe 20 mai 1983, FIFA anunţa că Mondialul din 1986 va fi organizat de aceeaşi ţară ca şi în 1970. Mexicanii erau primii care găzduiau de două ori un turneu final.
În preliminarii s-au înscris 121 de echipe, iar surprizele nu s-au lăsat aşteptate. Olanda, Ţara Galilor, Iugoslavia, Suedia, Cehoslovacia sau Chile ratau calificarea la turneul final. Mexic şi Italia, campioana mondială en-titre, au obţinut biletele din oficiu, acestea fiind urmate de Algeria, Argentina, Belgia, Brazilia, Bulgaria, Canada, Danemarca, Anglia, Franţa, Ungaria, Irak, Coreea de Sud, Maroc, Irlanda de Nord, Paraguay, Polonia, Portugalia, Scoţia, Spania, Uruguay, URSS şi Germania de Vest.
Sistemul de desfăşurare al Campionatului Mondial a suferit o nouă modificare. Prima fază a competiţiei era formată din şase grupe a câte patru formaţii. Primele două clasate şi cele mai bune patru echipe de pe locul trei mergeau în faza secundă a competiţiei, un turneu eliminatoriu. Noua schimbare a făcut ca în faza grupelor să nu existe surprize prea mari. Ungaria, departe de măreţia arătată în anii ’50, a fost eliminată din grupe, iar maghiarii au suferit o înfrângere grea în faţa Uniunii Sovietice, scor 0-6. O altă surpriză neplăcută, chiar dacă a obţinut calificarea în optimile de finală, a fost Uruguay, învinsă de Danemarca fără drept de apel, scor 1-6. Notabil a fost parcursul Marocului, care a s-a calificat de pe primul loc într-o grupă din care mai făceau parte Anglia, Polonia şi Portugalia. Africanii reuşeau să nu cunoască înfrângerea în primele trei meciuri.
Faza optimilor de finală au adus câteva meciuri memorabile. Belgia trecea după 120 de minute de URSS, scor 4-3, în timp ce Franţa, campioana europeană din 1984, învingea lejer Italia, încoronată campioană mondială în 1982, scor 2-0. Germania de Vest, garnisită cu vedete de prima mână, s-a chinuit cu surpriza de până atunci a turneului final, Maroc, nemţii reuşind o victorie la limită, graţie golului marcat de Lothar Matthaus cu două minute înainte de finalul meciului. Cele trei erau urmate în sferturi de Argentina, Anglia, Spania, Brazilia şi Mexic.
Faza sferturilor de finală a fost una echilibrată, trei dintre cele patru meciuri având nevoie de lovituri de departajare. Cu toate acestea, meciul Argentina – Anglia 2-1 a atras toată atenţia. Cu patru ani înainte, cele două ţări au intrat în conflict şi timp de două luni s-au luptat în Războiul Malvinelor. Britanicii au câştigat, însă sud-americanii nu au uitat conflictul. În aceste condiţii, meciul jucat pe stadionul “Azteca” era mai mult decât o partidă pentru calificarea în semifinalele Mondialului. În minutul 51 al meciului, Steve Hodge a deviat o minge care a ajuns în propriul careu. Peter Shilton iese din poartă, dar Diego Maradona îl păcăleşte şi trimite balonul în poartă. Englezii contestă golul, acuzând că starul argetinian s-a folosit de mână. Ali Bin Nasser, arbitrul tunisian al partidei, nici nu vrea să audă şi validează reuşita. Cinci minute mai târziu, Maradona a reuşit o capodoperă. A luat mingea de la jumătatea terenului şi i-a croşetat pe englezi. Beardsley, Reid, Fenwick şi Butcher au fost pieduţi pe drum, iar după o cursă fenomenală, atacantul de 25 de ani marchează al doilea gol al sud-americanilor. Cu nouă minute înainte de final, Gary Lineker marchează, dar tot el ratează o ocazie uriaşă. Argentina se răzbuna pentru Insulele Falkland. “Puţin cu capul, puţin cu mâna lui Dumnezeu”, a fost răspunsul oferit de Maradona când a fost întrebat, după meci, cum a maracat primul gol.
În semifinale, marile favorite nu au avut niciun strop de emoţie. Germania de Vest a trecut de Franţa lui Michel Platini, scor 2-0. Acelaşi rezultat a fost înregistrat şi în meciul Argentina – Belgia, unul în care Diego Maradona a strălucit încă o dată, starul lui Napoli reuşind să macheze o dublă. “Cocoşii galici” au cucerit medalia de bronz, după 120 de minute de luptă cu Belgia, scor 4-2.
Pe 29 iunie, stadionul “Azteca” a fost neîncăpător, 114.600 de spectatori luând loc în tribune pentru a vedea finala Argentina – Germania de Vest. În minutul 23, Jose Luis Brown deschide scorul, iar argentinienii intrau în avantaj la cabine. După 11 minute trecute din a doua repriză, Jorge Valdano majorează scorul, iar fanii nemţi se gândeau la finala pierdută de la Mondialul din 1982. Cu Franz Beckenbauer pe postul de selecţioner al Germaniei de Vest, vicecampionii mondiali dau semne de revenire. Karl-Heinz Rummenigge şi Rudi Voller marchează în decurs de şapte minute şi tribuna amuţeşte pentru un moment. Cu şase minute înainte de final, Jorge Burruchaga opreşte visul nemţilor şi-l învinge pe Harald Schumacher. Elevii lui Carlos Bilardo cucereau trofeul, iar Diego Maradona, căpitanul “pumelor” primea Cupa Mondială.
România a făcut parte din grupa a treia din preliminariile pentru Mondialul din 1986. Alături de tricolori se mai aflau Anglia, Irlanda de Nord, Finlanda şi Turcia. Startul a fost făcut cu stângul, după ce jucătorii antrenaţi de Mircea Lucescu au fost învinşi la Belfast de nord-irlandezi, scor 2-3. A urmat o serie de cinci meciuri fără înfrângere, printre care se numără şi două remize cu Anglia, dar şi semi-eşecul cu Finlanda, scor 1-1. Pe 16 octombrie 1985, România avea nevoie de un egal în meciul cu Irlanda de Nord, în acest scenariu adversarii aveau nevoie de o victorie în meciul cu Anglia, în timp ce tricolorii trebuiau să mai bată Turcia, o formalitate pentru ultima etapă. Nord-irlandezii au fost dominaţi categoric de români, însă Pat Jennings a prins o zi magică. Jimmy Quinn a marcat singurul gol al meciului în minutul 29, iar România avea să vadă Mondialul din faţa televizorului, după ce nord-irlandezii şi englezii au dat-o la pace în ultima etapă. În meciul de pe stadionul “23 August”, tricolorii au lovit de două ori bara, au avut un penalty neacordatt, iar la porta lui Jennings a fost o adevărata ploaie de cornere.
– Pe 10 septembrie 1985, Ţara Galilor şi Scoţia terminau la egalitate, scor 1-1, pe “Ninian Park” din Cardiff. La vestiare, Jock Stein, celebrul antrenor scoţian care a câştigat Cupa Campionilor Europeni cu Celtic în 1967, suferea un infarct şi murea la scurt timp. Pentru scoţieni urma un baraj intercontinental cu Australia, iar Federaţia l-a numit la cârma naţionalei pe Alex Ferguson. Chiar dacă Scoţia a terminat pe ultimul loc în Grupa E de la Mondial, scoţienii i-au oferit un nou contract, însă s-au lovit de un refuz clar. La cinci luni de la turneul final, Alex Ferguson pleca de la Aberdeen şi o prelua pe Manchester United, unde a antrenat până în 2013.
– Ioan Igna este ultimul arbitru român care a oficiat la un Campionat Mondial. Românul a condus de la “centru” partidele Germania de Vest – Scoţia 2-1 şi Brazilia – Franţa 1-1 (3-4 după loviturile de departajare). La meciul din sferturi, Igna a reuşit să intre în istoria arbitrajului. La penalty-uri, Bruno Bellone a tras în bară, însă mingea l-a lovit pe portarul brazilian în spate şi a intrat în poartă. Românul a validat golul, iar un an mai târziu, International Board a confirmat decizia lui Ioan Igna şi a introdus Legea 14 din Regulile Jocului de fotbal, cu privire la penalty-uri.
– Cayetano Re, selecţionerul Paraguayului, este primul antrenor eliminat de arbitru din istoria Mondialelor. S-a întâmplat la meciul cu Belgia, când tehnicianul a fost avertizat în repetate rânduri de arbitrul Bogdan Dotchev.
– Jose Batista este fotbalistul care a văzut cel mai rapid cartonaşul roşu la un meci din cadrul turneelor finale. Fundaşul naţionalei Uruguayului a fost eliminat în secunda 56 a meciului cu Scoţia, după un fault dur asupra lui Gordon Strachan.
– În 1986, Franz Beckenbauer a devenit primul care a pierdut o finală de Campionat Mondialt atât în calitatea de fotbalist, cât şi în cea de antrenor. Peste patru ani, în Italia, neamţul s-a răzbunat şi a câştigat trofeul, devenind al doilea om care bifează un succes din această dublă postură.