Andrei Dicu îl laudă pe stelistul Dennis Man: “E ca Muza dormind a lui Brâncuşi”

Dincolo de rezultat şi de calculele chibiţilor, trebuie remarcată, din nou, bucuria talentului acestui puşti formidabil. Intrat pe teren în condiţiile unei clare lipse de formă, Man a strălucit atunci când a fost nevoie de el şi a condus echipa lui Dică spre o remiză aproape nesperată, în condiţiile jocului, de până atunci. Acest copil pare „rupt” din sculptura „Muza dormind” a lui Brâncuşi.

Nu se repede în exterior, pentru a fascina cu orice preţ. Priveşte din interior, obligându-te să-l respecţi şi să-l iubeşti, indiferent cu ce echipă ai ţine. Are în sine ceea ce noi numim „taină”. Îţi oferă fascinaţia fotbalului demult uitat, a seriozităţii juvenile, mai ales în momente tensionate. Pentru un tânăr aflat la vârsta formării, asta e mai mult decât… „lăudabil”. E esenţial.

Să nu uităm un alt lucru important. Man a primit de curând oferte din Serie A şi din Bundesliga. Asta după ce a avut un început foarte dificil, la FCSB, care putea să-şi pună amprenta decisiv negativ asupra carierei sale ulterioare. Pe de o parte, s-a bucurat de şansa de a juca, în condiţiile în care regulamentul le-a făcut cuib mânjilor din Liga 1, obligând cluburile să-i folosească.

Pe de altă parte, tocmai acest lucru i s-a reproşat: că a fost promovat în echipa mare mai mult de nevoie decât de voie. În aceste condiţii, de ce să nu recunoaştem, de stres sporit, ascensiunea lui este (şi mai) lăudabilă. Chiar dacă, la prima vedere, afirmaţia pare pleonastică. La 26 august, acest băiat, plecat dintr-o comună arădeană să-şi încerce norocul inclusiv la Manchester City (unde a dat probe de joc, la vârsta de 12 ani!) şi ajuns să-şi cucerească laurii în capricioasa capitală va împlini abia 20 de ani. Şi dacă-l priveşti în comparaţie cu alţi colegi mai vârstnici, îţi vine, uneori, să reevaluezi noţiunea de „maturitate”.

Din păcate, dacă „răsfoim” paginile internetului, observăm că fabuloasa noastră presă oferă mai multe informaţii „de senzaţie” privind cine ştie ce bolid de nu ştiu câte sute de mii de euroi şi-a achiziţionat jucătorul şi incomparabil mai puţine informaţii sau chiar păreri referitoare la meseria lui de fotbalist şi la evoluţia la care făceam referire.

N-ar fi, totuşi, momentul să mai scăpăm un pic de sub auspiciile zodiei derizoriului şi să reînvăţăm cum să ne creştem copiii, care pot deveni liderii acestei ţări? Mă întreb şi eu… Există oameni care „sunt” şi care nu doar par să… existe. Oameni care „oferă”. Există fotbalişti care însoresc. Soarele e ca şi dreptatea. Nu poate fi acceptat parţial.