John Isner a trăit o adevărată dramă! Discursul emoţionant al americanului: “Totul va fi bine. Am cancer!“

John Isner le e cunoscut iubitorilor de tenis ca fiind învingătorul celui mai lung meci din istoria tenisului. În 2010, în turul I, la Wimbledon, americanul a trecut de francezul Nicola Mahut la capătul unui meci care s-a jucat pe durata a…trei zile! După 11 ore şi 5 minute, Isner a luat decisivul cu…70-68.   Până să ajungă la acest punct al vieţii însă, Isner a trecut printr-o încercare teribilă pe care acum a expus-o pentru site-ul oficial ATP. Pe scurt, în 2004, pe când avea doar 19 ani, Isner a aflat că mama sa a fost diagnosticată cu cancer la colon în fază avansată. Ce a urmat a fost un calvar şi niciun meci, nici măcar acel maraton de la Wimbledon, nu l-a epuizat, aşa cum a făcut-o suferinţa mamei sale.

“Privind înapoi, a fost ciudat că nu mai primisem vreun telefon de la mama în ultimele zile. De obicei, vorbeam zilnic sau chiar mai des. În februarie 2004, începeam sezonul de primăvară, tocmai încheiasem un weekend cu meciuri, iar jocul meu se aşeza bine de tot. Viaţa era bună. Când m-am trezit, la opt dimineaţa, cu două apeluri pierdute, mi-am dat seama că ceva nu este în regulă. Poate se întâmplase ceva cu bunicii? Dar cu siguranţă nu cu mama, care supravieţuise crescându-i pe cei doi fraţi ai mei şi pe mine. Era sănătoasă, juca tenis şi era şi tânără – avea 50 de ani. Eram singur când am sunat-o. Am cancer<. p momentul care am vorbit cu mama cancerul afectase deja familia. nu vorbise mine pentru c fusese trimis de urgen opera mersese la spital era bolnav aproape moarte dar crez are apendicit s-a trezit a aflat cancer colon stagiul patru foarte avansat. o tumoare trebuit scoas mi-a spus weekend vrut ca eu s m concentrez meciurile mele. minute. chimioterapie drumul greu ce i se fa telefonul. r posterul meu carolina panthers pl mintea mea goal eram acas familie cr to bine. acum temeam voi pierde>, a declarat Isner pentru site-ul ATP.

Viaţa lui Isner, un roller-coaster veritabil

“Am rămas cam o săptămână, apoi am revenit în campus. Sincer, mă durea sufletul că îmi las familia, dar, în acelaşi timp, era uşor să mă întorc şi să joc tenis. Mama îşi dorea asta şi, într-un fel – simţeam că aşa fac şi eu ceva pentru ea. Şi mama era şi ea alături de mine, pentru că a mers la fiecare meci al meu pe teren propriu din acea primăvară. Între şedinţele de chimioterapie şi weekendurile cu ore nesfârşite de somn, se uita la tenis. Şase luni de chimioterapie au eliminat cancerul. Mama scăpase – ne-am spus. Dar mergea regulat la controale şi am primit OK-ul medicilor de fiecare dată, până în 2007, când sângele ne-a spus că revenise cancerul.  De data aceasta, o abordare mai agresivă. Tumoarea a fost micşorată, apoi a urmat operaţia. Au urmat alte verificări, din ce în ce mai rare, până când mama mea nu a mai avut nevoie să revină la spital. Ea şi tatăl meu au putut veni să mă vadă după pofta inimii – la Indian Wells, Miami, US Open, Cincinnati, Winston-Salem şi Atlanta.  În 12 ani de carieră, am avut multe meciuri intense, însă nu am simţit niciodată durerea pe care a trebuit să o îndure mama mea. Ce am simţit când eram la 68-68 împotriva lui Nicolas Mahut, în 2010, la Wimbledon? Nu se compară! Epuizarea pe care am simţit-o după primul set al finalei împotriva lui Alexander Zverev, înainte de a câştiga primul meu titlu Masters 1000 al carierei? Nici pe departe!

Când sunt pe punctul de a mă plânge din cauza căldurii, sau a programării meciurilor mele, mă gândesc la curajul de care a dat dovadă mama de-a lungul anilor şi asta îmi pune lucrurile în perspectivă. Eu sunt unul dintre norocoşi. Joc pentru a-mi câştiga existenţa şi, fie că e în tribune sau acasă, o am pe mama lângă mine”, a încheiat americanul care a trecut printr-un coşmar pe care l-a dezvăluit de abia recent.