Dramele lui Americanu’ din La Bloc! Emil Mitrache: “Facturile tot vin”! Ce spune despre bani, viaţă şi colegii din serial

Emil Mitrache alias Americanu’ din La Bloc ne povesteşte cum arată viaţa lui de când nu mai este în lumina reflectoarelor. Sunt ani de când a părăsit platourile de filmare, iar de atunci, spune el, viaţa lui este o cursă continuă ca să îşi plătească facturile. A încercat meserii peste meserii şi nu a încetat să muncească pentru a-şi întreţine familia şi a-şi creşte copiii. Chiar dacă a fost blamat deseori că făcea taximetrie sau livra mâncare, se mândreşte că niciodată nu a cerut nimănui nimic şi tot ce a obţinut, a fost prin forţele proprii. Iar asta încearcă să-i înveţe si pe cei doi băieţi ai săi.

Americanu’ din La Bloc a trecut prin cumpăna vieţii lui. Emil Mitrache, între bani, muncă și drame medicale

Emil Mitrache, Americanu’ din La Bloc, dezvăluie pentru FANATIK câţi bani câştiga la filmările serialului. Dar nu ascunde nici cât de mult era nevoit să muncească pentru ei.

A mers la medic pentru un control de rutină, dar i s-a spus că este în pericol de a muri. Nu l-a speriat însă diagnosticul grav, cât l-au speriat sumele pentru costul operaţiei. A avut de ales între a-şi risca viaţa şi a se opera într-un spital de stat sau a face rost de peste 10.000 de euro în timp record.

Nu avea banii, dar nici timpul necesar, pentru că evoluţia afecţiunii de care suferea, e atât de rapidă încât o secundă te poate costa viaţa. Şi aici a intervenit mâna lui Dumnezeu. Un prieten bun i-a oferit banii de care avea nevoie pentru a se opera într-o clinică privată şi a se lăsa pe mâna unui medic în care avea toată încrederea.

Digi24.ro

Un cuplu care a cumpărat un conac vechi de 400 de ani a descoperit sub podeaua din bucătărie o comoară

Americanu’ din La Bloc, amintiri de pe platourile de filmare

Nu există persoană din România care să nu fi auzit de Americanu` din La Bloc. Vă mai strigă lumea pe stradă aşa, şi acum?

– Mult mai rar, nu cred că nu există persoană pentru că s-au schimbat generaţiile de-a lungul timpului, nu mai e chiar aşa ca înainte.

Cum aţi descrie perioada din La Bloc?

– Au fost cinci ani în care s-a muncit foarte mult, de dimineaţa până noaptea. Mulţi au impresia că doar ne distram şi râdeam la filmări, dar era foarte dificil. Noi atunci primeam textele şi învăţam pe loc secvenţele. Nu prea ne permiteam să ne relaxăm sau să greşim pentru că se relua toată scena. Era foarte mult de filmat, dar a fost o atmosferă destinsă, nu era încordare, nu ne-am certat, nimic de genul acesta. Poate acesta e şi secretul longevităţii şi a timpului petrecut împreună. Nu au existat animozităţi sau râcă, ştii că actorii se „mănâncă” în general unii pe ceilalţi, dar la noi chiar nu a fost cazul.

Cu ce colegi din La Bloc mai ţine legătura Emil Mitrache

Aţi legat repede o relaţie de prietenii cu colegii de platou?

– Sigur că da! Şi este o prietenie care dăinuieşte şi astăzi, numai că fiecare aleargă după pâine. Fiecare e acum cu responsabilităţile lui, cu activităţile zilnice. Mihai Coadă nu e din Bucureşti, ne vedem mai rar, dar fiecare cum poate. Legăturile cu oricine m-aş vedea acum din serial sunt aceleaşi ca şi atunci, parcă ieri ne-am fi despărţit. Timp de cinci ani de zile au fost pentru mine ca o a doua familie.

Digisport.ro

FOTO Au apărut primele imagini: Ion Țiriac a primit ”bijuteria” după 5 ani! ”Nu întrebați cât costă, că e obscen”

Cu cine mai păstraţi legătura dintre colegi?

– Cu Tudorel Filimon în principal, i-am făcut recent o surpriză Laurei Cosoi. Nu m-am mai văzut de mult cu Alina Chivulescu, de ani de zile chiar, nici cu Mihai Coadă, dar orice revedere e binevenită.

Ce vă lipseşte cel mai mult din acea perioadă?

– Nu pot să zic că îmi lipseşte ceva anume, pentru mine devenise o rutină, era ceva normal. Pentru actorii invitaţi era mai greu să intre în ritmul nostru, pentru cei cu roluri episodice, pentru că li se dădea textul şi în câteva ore trebuia să înveţe toate replicile.

Americanu’ din La Bloc, pus să stea în patru labe şi să latre

Vă aminţiti o întâmplare de la filmări care merită povestită şi nepoţilor?

– Da, mi-au pus colegii la cale o farsă, chiar pe platoul de filmare. Eu eram în spatele camerelor şi mă uitam la Dragoş Moştenescu cu Mariana Dănescu care trăgeau o scenă. În scena respectivă imitau nişte maimuţe, cu sunete, cu tot.

Nu înţelegeam ce legătura asta în serialul nostru. După care m-au pus pe mine şi pe Nea Popa să facem precum un câine, să stăm în patru labe şi să lătrăm. Le-am spus regizorilor că mi se pare o tâmpenie, dar au insistat că trebuie să fac scena respectivă. Aşa că m-am pus în patru labe şi atunci au apărut fetele, colegele mele care râdeau cu gura până la urechi. A fost o fază pe care nu o pot uita, parcă ieri a fost.

Câţi bani câştiga Americanu’ în La Bloc: „Trebuia să fim cumpătaţi”

Aţi câştigat mulţi bani în urma filmărilor?

– Să ştii că în comparaţie cum se câştigă astăzi şi la cât munceam, zilnic de la 9 dimineaţa până la 11-12 noaptea, era un câştig decent, nu zic nu. Dar şi munceam pentru banii ăia. Câştigam în jur de 200-250 de dolari maxim pe episod. Norocul nostru a fost că ajunsese să se dea cam patru episoade pe săptămână şi de acolo era un venit mai bun.

Problema era că nu munceam 12 luni, vreo patru luni şi ceva era pauză şi trebuia să trăim şi lunile acelea din aceşti bani, să fim cumpătaţi. Puneam mereu bani deoparte pentru că nu aveam zi fixă de salariu. Nu ştiai niodată când primeşti banii şi trebuia să îţi ajungă pentru toate facturile. Am aşteptat câteodată şi două sau trei luni să primim banii, că nu erau.

Emil Mitrache alias Americanu’, de la actor la şofer de Uber: „În momentul în care nu ai niciun venit şi facturile tot vin, trebuie să iei măsuri”

Care a fost momentul în care v-aţi încheiat relaţia cu televiziunile? Ştiu că nu au fost puţine meserii…

– În 2009, atunci s-a născut şi primul meu copil şi am decis să intru eu în concediu de paternitate şi am stat acasă. Am fost liber de contract pentru că trei ani cât am stat acasă, nu m-a căutat nimeni. Pe urmă am intrat în asigurări, m-am făcut mediator, chiar şi în prezent am biroul meu de mediere. După aia m-am făcut şi ghid. Nu ştii în ziua de azi câte meserii o să practici în viaţă.

Am făcut şi taximetrie de tip Uber vreo două, trei luni, dar mai mult pe timp de noapte lucram. Între 2006 şi 2008 am avut şi o pizzerie. În momentul în care nu ai niciun venit şi facturile tot vin, trebuie să iei măsuri. Nu m-am dus nicăieri să mă plâng, n-am cerut la nimeni, n-am fost dator la nimeni. Am muncit pentru fiecare ban câştigat.

Emil Mitrache: „Aveam o familie de întreţinut şi copii de crescut”

Spuneaţi într-un interviu că în România este o ruşine să munceşti. De ce?

– Da, pentru că toată lumea era mirată atunci cum de fac eu Uber. Se pare că imaginea primează în România. Aveam o familie de întreţinut şi copii de crescut.

„Nu este adevărat că am dat faliment!”

Ce lucruri neadevărate aţi citit despre dumneavostră în ultimii ani?

– Că aş fi dat faliment. Aş vrea să ştie lumea că eu nu am dat faliment. S-a tot scris în presă, nimeni nu mă suna să mă întrebe dacă este adevărat. Eu şi filmam atunci, aveam şi grijă de restaurant, ceea ce e foarte greu.

Pentru că trebuia să mă ocup de aprovizionare, alergam de colo colo, făceam şi livrări. Şi dacă nu ai o echipă care să te ajute, nu ai cum. Angajaţii îşi văd doar interesul. Eram foarte obosit, veneam de la filmare şi mă duceam la restaurant, dimineaţa o luam de capăt. A fost o perioadă foarte dificilă şi nu mai rezistam fizic. Majoritatea articolelor din ultimii 10-15 ani numai asta spuneau, că am dat faliment.

Nu, tati, eu am vândut afacerea. A fost şi o perioadă de nouă luni în care Primăria m-a şi forţat pentru că au schimbat canalizare, apă, gaze şi întrerupeau totul fără să anunţe. Nu aveam apă, curent, primeam comenzi şi eu nu puteam să fac pizza pentru că nu aveam gaze. Mi-am dat seama că se duce la vale business-ul şi am reuşit s-o vând. Deci eu am vândut afacerea, nu am dat faliment.

Cum este Emil Mitrache ca tată de băieţi

Sunteţi tată de băieţi, ce sfat le daţi cel mai des şi cum îi pregătiţi pentru viaţă?

– Să fii părinte nu te învaţă nimeni şi nici nu există manual. Din păcate, consider că această perioadă de pandemie i-a cam scos, nu numai pe copiii mei, în general, pe copii, de pe şine cu şcoala. Aşa că sfatul meu este să pună mâna să înveţe, pentru că numai aşa vor răzbate.

Deşi în ziua de azi nu se mai pune mare preţ pe şcoală, eu rămân la părerea mea, învechită probabil, cu şcoală şi cu cunoştinţe vei răzbate şi vei ajunge mai departe, într-un domeniu măcar. Eu nu îi împing de la spate cu nimic, fiecare să facă ce vrea, numai că ce-şi aleg, să pună osul la muncă şi să răzbată în domeniul respectiv.

Ce vi se pare cel mai greu de gestionat în relaţia tată-băieţi adolescenţi?

– Eu am o relaţie bună cu ei, îmi place mie să cred. Încerc să îi înţeleg, nici nu vreau să fiu un părinte, un tată învechit. Îmi place să ţin pasul cu tehnologia, să fiu la curent cu tot ce apare, să-i ajut şi pe ei. Am o relaţie ok cu băieţii mei, zic eu, şi sper să rămână aşa. Acum nu ştii niciodată. Teama părinţilor este că tu îi înveţi, le dai nişte direcţii, dar până la urmă, din ce am văzut eu pe lângă mine, că anturajul contează foarte mult, poate să distrugă foarte mult.

De obicei, tinerii când vor să facă parte dintr-un grup, trebuie să se dea după restul ca să fie acceptaţi. Şi atunci, nu ştii ce sunt respectivii capabili să le ceară ca să îi accepte în grup. Aici deja nu mai depinde de mine, depinde de ei, cât de mult vor asculta sfaturile de bine pe care le dau.

Emil Mitrache a trecut prin cumpăna vieţii: „Nu am realizat gravitatea”

Cum este să mergi la un control de rutină şi să afli că suferi de ceva extrem de grav?

– Personal, când mi s-a spus ce am (n.red. artera mărită ), nu am realizat gravitatea. Nu am ştiut cât de grav e, n-am realizat, dar nici nu am stat să mă gândesc. Se pare că e mai bine, în general, nu doar în cazul meu, dacă abordezi o operaţie dificilă, este mult mai bine să intri, tu ca şi pacient, cu o stare de optimism, decât dacă intri stresat. Eu am intrat în operaţie foarte optimist, am avut încredere totală în domnul doctor Badiu (n.red. soţul Ilenei Badiu).

Îi rămân dator cu viaţa mea. El, împreună cu întreaga echipă mi-au salvat viaţa. Iată că m-am şi recuperat foarte bine, asta şi datorită faptului că n-am avut alte boli colaterale care să împiedice vindecarea rapidă. Am făcut tot ce mi s-a spus, am respectat toate recomandările. Sunt un tip ascultător, pentru că mi-am dat seama ca e vorba despre sănătatea mea şi mai am treabă pe aici, am copiii de crescut, să-i pun pe şine.

Emil Mitrache: „Viaţa este o cursă continuă ca să ne plătim facturile”

S-a schimbat cumva viaţa dumneavoastră după operaţie? Aţi vrut să faceţi ceva ce nu aţi apucat până atunci?

– Să ştii că nu! Viaţa de zi cu zi te acaparează atât de mult, nu ştiu cum trec zilele şi nu am avut timp să cuget ce aş face acum, că am primit o nouă şansă la viaţă. Din păcate, trebuie să alergăm ca să ne plătim facturile.

Cineva chiar spunea că viaţa este o cursă continuă ca să ne plătim facturile şi aşa şi este. Când vin facturile la curent, la gaze, că m-au înnebunit, mâncarea s-a scumpit, stai şi te gândeşti unde o să ajungem.

Nu v-a speriat diagnosticul, cât v-au speriat sumele primite pentru costul operaţiei…

– Este scump, în general pentru veniturile românilor, dar este ieftin în comparaţie cu ce este afară. Am fost plăcut impresionat că de banii ăştia au şi fost condiţiile la care te aştepţi să fie la preţul acesta.

V-aţi simţi vreun moment neputincios sau dimpotrivă, v-aţi mobilizat rapid şi aţi ştiut cum să faceţi rost de suma mare de bani (n.red 10.000 de euro) ?

– Mai aveam opţiunea să mă operez la spitalele de stat, numai că mie personal, mi-a fost frică de bacteriile nosocomiale. S-a întâmplat în multe spitale şi chiar dacă operaţia poate să reuşească, poţi muri din cauza unei bacterii. E un risc foarte mare şi chiar mi-a fost frică de aşa ceva.

Un prieten bun i-a plătit operaţia

Aveţi un prieten bun în viaţa dumneavostră care v-a ajutat şi v-a plătit operaţia…îl consideraţi îngerul dumneavoastră păzitor?

– El chiar are o asociaţie şi ajută oamenii cu probleme. Am avut norocul că îl cunosc, avem şi o relaţie strânsă încă din facultate. A fost un fel de aliniere a planetelor. Efectiv, pot să spun, că atât el cât şi domnul doctor, mi-au salvat viaţa.

V-aţi gândit vreodată ce se întâmpla dacă nu aveaţi acest prieten dispus să vă ajute?

– Mă duceam să mă operez la un spital de stat, riscam şi mă duceam. Pentru că exista riscul, ca în orice moment, să crape aorta şi în două minute eram pa pa. Nu te doare, nu simţi absolut nimic, iar în momentul în care începe să te doară, înseamnă că deja a crăpat (n.red., aorta). Atunci trebuie să ajungi în cel mai rapid mod posibil la spital şi să şi găseşti un medic potrivit, care să aibă ce îţi trebuie.

Dar în general nu se bagă nimeni, pentru că este atât de rapidă evoluţia, încât mori. Riscul este fantastic, când a început să te doară, eşti „la revedere”. Este o operaţie complicată. Eu m-am uitat şi pe youtube înainte de operaţie şi am rămas siderat de ce înseamnă , ce dexteritatea trebuie să ai.

Emil Mitrache alias Americanu’, operat pe cord deschis: „Era un singur răspuns: dacă nu iese, mori!”

Şi cu toate astea, aţi intrat optimist în sala de operaţie, deşi ştiaţi cât de complicată va fi procedura…

–  Da! Nici nu am vrut să mă gândesc, cu cât te gândeşti mai mult, cu atât e mai nasol. Ce face eu dacă nu iese. Era un singur răspuns: dacă nu iese, mori! De aceea nu am vrut să mă gândesc foarte profund la ce se poate întâmpla.

Emil Mitrache, întâmplare şocantă: “L-am văzut cu ochii mei când a intrat în pământ”

Multă lume nu ştie că aţi fost paraşutist…

– Da am fost paraşutist, în timpul armatei. Însă nu am apucat să-mi iau brevetul pentru că trebuia să facem cinci salturi cu paraşuta. Şi când să-l fac pe al cincilea, a murit un soldat, nu i s-a mai deschis paraşuta. Şi cum protocolul era să se oprească toate zborurile, să se facă anchetă, să vadă de ce a murit şi ce s-a întâmplat cu paraşuta, eu n-am mai apucat să fac ultimul salt.

Iar înainte de acest eveniment nefericit, s-a întâmplat un altul similar, cu trei luni în urmă. Când am făcut al doilea salt, după mine, au sărit nişte cadre militare, nişte ofiţeri. Unul din ei a avut probleme şi l-am văzut cu ochii mei când a intrat în pământ. Iar eu după, am continuat să sar, ceea ce mai mult din jumătate din compania mea de tereştri, n-a mai avut curaj.

Dar nu v-aţi gândit nicio secundă că vi se putea întâmpla şi dumneavoastră?

– Nu, pentru că atunci îţi împachetai singur paraşuta. N-am sărit niciodată şi nici acum n-aş sări dacă mi s-ar pune în braţe o paraşută şi mi s-ar spune să sar. Trebuie să-ţi împachetezi singur paraşuta, tocmai ca să ai încredere, pentru că o faci cu mâna ta, ştii cum ai făcut şi ai curaj.